vineri, 28 mai 2010

Awesome blogger


Am primit iar un premiu de la fratiorul meu. Cu o mica leapsa.
Cu copy/paste de pe blogul lui, premiul arata cam asa: "El vine ca semn de apreciere, admiratie si respect pentru munca celui ce presteaza in lumea virtuala a bloggerilor."
Multumesc frumos, ma simt onorata. ;;)
Si are si urmatoarele intrebari:
1. Cand te-ai indragostit ultima oara?
Azi se fac sapte luni. :)
2. Care sunt sporturile tale preferate si pe care dintre ele le practici?
Inotul, snooker-ul si... cam atat. De practicat... inotul vara, si cate un joc de biliard din Paste in Craciun.
3. Cand ai spus ultima oara "te iubesc!" si cui?
Azi, cui merita.
4. Care este melodia pe care o canti sub dus?
Depinde ce am auzit in ziua respectiva, pentru ca ma trezesc ca fredonez ceva si apoi stau mult sa ma gandesc unde anume am auzit melodia.
5. Care este culoarea ta favorita?
Imi plac mai multe: mov, albastru, verde.
6. Este vreun lucru pe care ai vrea sa-l schimbi la tine? Daca da, care?
Eh, nu prea ma gandesc eu la lucruri de-astea imposibile. ;))
7. Care este partea ta preferata a zilei? De ce?
Dimineata, pentru ca o dorm. :D

Leapsa e deschisa oricui vrea sa o preia. :)

P.S. : In curand ma mut pe .ro, iar daca m-ati vizitat pe aici, m-as bucura foarte mult sa ma vizitati si pe http://oanapdrr.ro.

marți, 25 mai 2010

CSR' 10


Azi am fost la înălţime. La propriu. Etajul 21 al Hotelului Intercontinental a găzduit câteva zeci de persoane interesate de CSR ( Campanii de Responsabilitate Socială ), printre care şi pe mine.
Speakeri naţionali şi internaţionali ne-au vorbit despre diferenţele dintre CSR şi PR, despre proiecte sustenabile şi despre faptul că schimbarea la nivelul unei companii se poate realiza doar dacă este posibilă şi la nivelul personal al angajaţilor.
A cincea editie a International CSR Conference a adunat peste 20 de vorbitori şi în jur de 50 de participanţi . Azi şi mâine, nume mari din lumea afacerilor ( Cosmina Frâncu, CSR& Sponsorhip Manager, BRD, Ramona Brad, External Relations Associate Director Procter& Gamble Romania, Paolo Chighine, Head of External Relations at Enel Romania, Cătălina Pîslaru, Officer at Orange România, Luminiţa Oprea, Strategist, Saga Business& Community etc) ne împărtăşesc câte ceva din experienţa lor. Câţiva reprezentanţi de top din lumea business din România au ocazia de a asculta, a pune întrebări şi a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu teme ce ţin de zona de verde şi de marketing a CSR-ului.
Prezenţa mea la eveniment s-a limitat la a împarţi câteva badge-uri, la a da câteva broşuri, la a bea multă cafea şi la a asculta trei conferinţe, dintre care două în limba engleză, dar e şi ăsta un început. :-j

luni, 24 mai 2010

E greu să fii femeie într-o lume a bărbaţilor.



Da, e adevărat ce zic cei de la Pepsi. Am avut un weekend întreg la dispoziţie să-mi dau seama de acest lucru. A început printr-un campionat de biliard în care vreo 20 de bărbaţi au venit cu tacurile de-acasă ca să arate că sunt cei mai buni. M-am făcut nevăzută după vreo două ore şi 6-7 jocuri (vizionate, nu jucate), am evitat la fix ploaia, dar nu şi bălţile lăsate de ea. Mi-am cheltuit ultimii bani (pe haine, evident :-j ) şi am lenevit jumătate de zi în patul soră-mii, care făcea mâncare. : )
În a doua zi a trebuit să iau taurul de coarne ( a se citi „bicicleta” ) şi mi-am înfruntat o mare teamă. Am mers, după cel puţin 12-13 ani, cu bicicleta. Mai mult ca să dovedesc altcuiva că pot, nu mie. Şi n-a fost o privelişte plăcută. S-a lăsat cu multe căzături ( zeci, sute, cine a mai stat să le numere? ), cu o geacă murdară şi cu vreo două vânătăi. Şi, să nu uităm, cu convingerea că mersul pe bicicletă e GREU, cum ziceam mai demult într-o altă postare. Dar, ca să dăm Cezarului ce e al Cezarului, cândva trebuia s-o fac şi pe asta. La un moment dat m-am simţit bine când am stăpânit chiar frumuşel mica bestie şi am îndrăznit să accelerez. Dar dacă parcul ar fi fost gol era şi mai bine. : ))

P.S.O să revin zilele astea cu o leapsă şi cu un premiu de la Frăţiorul meu. : )

luni, 17 mai 2010

300 sau 500? Acesta este întrebarea.


În cadrul PR&Ad Fair am participat la o conferinţă: „Portfolio = Job?” .
Timp de vreo două ore am aflat că toţi oamenii au aceleaşi pasiuni ( cititul, călătoriile şi calculatorul ) şi doresc acelaşi lucru ( să lucreze într-un mediu atractiv, cu oameni tineri şi dinamici, cu mari oportunităţi de dezvoltare profesională ). Sau cel puţin asta spune CV-ul lor.
Mai greu se pune problema când e vorba de evaluare. Mai exact, când te autoevaluezi. Şi mai ales cu cât. Aici speakerii şi-au cam dat cap în cap, fiecare văzând lucrurile altfel. Inevitabil, în timpul interviului vine un moment în care eşti întrebat ce salariu ţi-ai dori.
Ipoteza 1: Se presupune că lucrezi undeva, într-o companie mai mică, iar acum vrei să-ţi schimbi locul de muncă. Să zicem că aveai un salariu de 300 de euro, iar acum ceri 500 pentru o poziţie în compania mai mare.
Angajatorul 1: „ Tu vii dintr-o companie în care îţi ştiai treaba, îţi făceai partea ta de lucru bine pentru salariul respectiv. Vii la noi, unde nu ştii nimic, şi vrei să iei bani mai mulţi pentru ceva ce nu ştii să faci?”
Ipoteza doi: Aceeaşi situaţie, doar că nu ceri un salariu mai mare, ci la fel, considerând că pentru început contează cadrul în care lucrezi, mai puţin banii.
Angajatorul 2: „Adică tu consideri că valorezi doar 300 de euro. Foarte bine, asta e valoarea ta, dar noi căutăm oameni mai valoroşi, cu mai multă încredere în ei. Mai mult succes data viitoare”.
300 sau 500? Că eu habar n-am...

sâmbătă, 15 mai 2010

And the winner is...me. :D


Prima mea campanie de PR

Am participat de curând la un concurs. Nimic nou până acum, mereu mă înscriu pe la tot felul de concursuri, iar cunoscuţii mei ştiu asta. Însă de data asta a fost altfel. Nu a fost vorba de vreo tragere la sorţi, de o scrisoare frumoasă de motivare sau mai ştiu eu ce.
Acum am lucrat pe bune, am făcut ceea ce sper că voi face dacă voi reuşi să mă angajez în domeniu. Am făcut o campanie de promovare pentru o pensiune, am gândit strategia, am făcut o prezentare. E ca şi cum aş fi mers cu un pitch la un client, iar clientului i-a plăcut ideea mea. Sentimentul pe care l-am trăit a fost asemănător cu acela pe care l-am avut când am luat permisul, a fost o confirmare că pot face asta.
Şi... cum nicio muncă nu trece fără o răsplată, în curând îmi voi petrece un weekend gratuit la pensiunea respectivă, undeva în Slănic Moldova. Şi nu doar eu, ci cu încă o persoană. Aşa că m-am hotărât să o iau cu mine pe mama, merită şi ea o mică vacanţă. :D

vineri, 14 mai 2010

Sex and the city


Tocmai am terminat de văzut toate cele şase sezoane din „Totul despre sex”, după care am (re)văzut şi filmul. Cred că în mare ştiţi despre ce e vorba: patru femei cu cariere de succes nu au aşa mult noroc în dragoste. Pe parcursul a vreo şase ani le urmărim cum intră şi ies din relaţii, cum suferă sau fac pe alţii să sufere, cum se ceartă şi se împacă, dar mai ales vedem cum prietenia lor e mereu pe primul loc, iar bărbaţii din viaţa lor învaţă să accepte asta.
De-a lungul serialului mi s-a pus de câteva ori întrebarea: „Dar tu ce înveţi din serialul ăsta?” Ar fi greu să spun că am învăţat ceva, dar nu mi s-a părut în nicio clipă o pierdere de timp. În definitiv, se pare că femeile sunt împărţite în două mari categorii: cele care de mici visează la Făt-Frumos şi cele care nu mai cred în basme. Bineînţeles, şi pe aici există nişte dificultăţi, tocmai cele care nu cred în basme ajung să se lase furate de iluzii, iar cele care cred au foarte mari dificultăţi în a-l găsi pe „the one”. În plus, dragostea e posibilă la orice vârstă, iar modul în care fată de 20 de ani gândeşte şi se poartă într-o relaţie este aproape identic cu cel al unei femei de peste 35 de ani. E trist totuşi să cred că în 15-20 de ani nu voi învăţă nimic în materie de relaţii.
Dar e doar un film, nu? : ))

duminică, 9 mai 2010

La mulţi ani!


Pregătiţi-vă, intră iar în scenă culmea patriotismului local. Cred că a trecut ceva timp de când nu am mai pomenit nimic de Văleni. Poate credeţi că l-am uitat, dar vă înşelaţi. :D
Ieri, 9 mai, a fost ziua oraşului Vălenii de Munte. Da, ştiu, a fost şi Ziua Europei, dar pentru mine e mai puţin important.
Important e că ziua de 9 mai mă face să mă gândesc mereu la trecut, la clipele alea în care nici prin gând nu îmi trecea că o să cresc, o să mă fac mare şi o să trebuiască şă îmi fac un rost. Mă duce înapoi la fericirea de a avea o zi liberă de la şcoală, de a avea o festivitate cam plictisitoare la care trebuia să mergem, la faptul că an după an îmi auzeam citit numele în faţa a câteva sute de persoane ( olimpicii la nivel judeţean la olimpiadele şcolare primeau diplome şi bani cu ocazia asta ) şi mă îndreptam cu fruntea sus să îmi iau diploma şi plicul cu bani.
Ce am făcut anul ăsta de ziua oraşului? Am încercat să învăţ, doar mâine am examen. Aici la Bucureşti nu ştie lumea că trebuia să avem zi liberă de la tot? : ((

marți, 4 mai 2010

Oare pot avea şi eu căsuţa mea?


“Nu veţi fi niciodată priviţi cu seriozitate de ceilalţi bloggeri dacă nu aveţi cont pe .ro” sunt primele cuvinte pe care le-am auzit de la proful de Social Media semestrul acesta.
Acum vreo doi ani habar nu aveam ce înseamnă un blog, cu atât mai puţin să mă gândesc că vreau eu unul. Dar de vreun an şi jumătate sunt mai mult sau mai puţin prezentă în blogosferă, cu micul meu blog. Sunt cea mai fericită când mai cresc în Zelist sau când primesc comentarii de încurajare.
Să am domeniul pe .ro? Până la cei de la blogway şi cei de la befair nici nu mă gândeam în mod serios că eu aş putea deţine un domeniu. Dar vreau, vreau un cont pe .ro. Ar fi căsuţa mea virtuală. :D Merit şi eu căsuţa mea. Aş ţine-o curată, îngrijită, aş primi cu drag musafiri. ; ))
So what do you say?

luni, 3 mai 2010

1 mai


Am fost şi eu una din miile de persoane care au luat cu asalt Vama în weekendul ce a trecut. Am plecat din Bucureşti cu o întârziere de vreo jumate de oră, am făcut o scurtă oprire în Constanţa ( unde ne-am plimbat pe la Cazino ), iar undeva după ora 18.00 am ajuns în cele din urmă în Vamă.
Nu aveam cazare, aşa că nimic mai simplu: stăm noaptea pe plajă. Ştiam că va fi frig, dar nici chiar atât de frig... Am avut noroc că am găsit un foc ce a ţinut toată noaptea şi lângă care ne-am cuibărit şi noi. Mai găsisem câteva focuri, dar nu prea inspirau încredere: unul era făcut din stuf, deci în nici 5 minute nu mai era mai nimic, iar celălalt avea ca sursă de existenţă mesele şi băncuţele din localurile din preajmă.
Am băut cafea mexicană ( nu v-o recomand ), am mâncat porumb fiert ( fără niciun gust), vată pe băţ şi mici. M-am întâlnit şi cu lume cunoscută, am fost prin Goblin şi Expirat, m-am plimbat prin apă în picioarele goale, am văzut răsăritul şi mai apoi am dormit pe plajă. Şi toate astea în vreo 36 de ore.
Voi ce aţi făcut de 1 mai?

marți, 27 aprilie 2010

Retrospectiva de weekend


Odată cu ultima zi de facultate a venit inevitabil şi sesiunea. Printre examene şi proiecte supraaglomerate, dar amânate în ultimul moment, mi-am găsit cumva timp să ies din casă şi să văd ce mai are Bucureştiul de oferit în weekend.
Oferta a fost variată: de la un târg de joburi de la care m-am ales cu plicuri de 3 în 1, acadele, pixuri şi chiar un carneţel ( dar nu un job ), la formidabilul hot-dog la 1 leu de la Ikea ( care a adus şi tava de brioşe a surorii mele, ce a şi fost inaugurată în următoarea zi ), până la festivalul de film B-EST, la care am văzut „Portretul luptătorului la tinereţe” şi „Un om singur”. Am văzut şi câţiva dintre actorii din filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”, precum şi pe Dan Teodorescu, solistul trupei Taxi. Noaptea de sâmbătă a avut un final nu foarte fericit, ce s-a concretizat printr-o „plimbare” de la Romană până în Grozăveşti, pentru că ultimul metrou trecuse demult.
Duminică a adus o cafea băută cam pe fugă, o plimbare prin Tineretului ( de fapt, am stat la o terasă, nu ne-am plimbat prea mult ) cu Stres, o vizită la sora mea, ce a presupus două salate şi multe brioşe, şi jumătate din ultimul film de la B-EST, din care trebuie să recunosc că n-am înţeles mai nimic.

joi, 22 aprilie 2010

Done. It’s over.


Am făcut-o şi pe asta. Am terminat o facultate. Azi a fost ultima zi. Mi-a amintit mult de acum trei ani, când am terminat liceul. Atunci am plâns cu toţii, inclusiv dirigintele nostru. Nu se compară cu acum. Simt o părere de rău când mă gândesc că poate nu am trăit din plin anii ăştia de facultate, dar nu merită să verşi lacrimi. Poate în liceu erau alte vremuri, alţi oameni, altă gândire. Acum… asta a fost. Ce urmează?

sâmbătă, 17 aprilie 2010

"Toti fiii mei"




Trecuse ceva timp de cand nu am mai mers la teatru. Si a venit timpul sa rezolv aceasta problema. Sambata seara mi-am petrecut-o in TNB, vazand timp de mai bine de doua ore si jumatate piesa “Toti fiii mei”, scrisa de Arthur Miller.
Victor Rebengiuc joaca rolul unui bogat om de afaceri din anii ’50 din America, om care are cate ceva de ascuns. Pe baza disparitiei unuia din fiii sai si a faptului ca celalalt fiu vrea sa se insoare cu logodnica primului, aflam ca tatal a fost implicat intr-o poveste destul de urata, poveste in urma careia tatal logodnicei a intrat la inchisoare. Da, pare destul de complicat, dar de-a lungul piesei itele se descurca frumusel. Timpul trece repede daca va lasati captati de subiectul piesei si de interpretarea actorilor. : )

Intr-o alta ordine de idei, cine sunt “mergatorii la teatru”? De unde apar toate aceste persoane care seara de seara umplu salile de spectacol? Pana sa incep sa merg si eu din cand in cand la cate o piesa, imi faceam griji ca fenomenul de a merge la teatru e pe cale de disparitie. Dar nici pomeneala. Salile sunt aproape pline in fiecare seara. De la batrani pana la elevii de gimnaziu, locurile din TNB se umplu pentru cateva ore de evadare, evadare prin cultura.
Dar sa nu credeti ca sunt toti civilizati. La inceputul piesei cineva facea mare galagie ca i s-a ocupat locul, iar persoana a fost potolita de Victor Rebengiuc, care i-a sugerat ca alta data sa vina la timp daca vrea sa isi gaseasca locul.

joi, 8 aprilie 2010

Copilăria mea, copilăria lor...


Mă gândesc uneori la cum eram eu când eram copil. În afară de faptul că eram o împiedicată (spre disperarea mamei) şi că puneam întrebări tot timpul (spre disperarea surorii mele :D ), eu cred că am fost un copil cuminte.
Mi-am amintit că am auzit de curând, când am fost în Carrefour, o fetiţă spunându-le părinţilor: „La mine nu vă gândiţi deloc...Măcar o jucărie, una mică...”
În plus, văd frecvent copii răsfăţaţi, care ţipă şi fac urât dacă părinţii nu le fac poftele. Spre deosebire de ei, fetiţa de mai sus e de lăudat, avea un discurs persuasiv, nu se manifesta prin plânsete şi gălăgie.
Când eram eu mică şi ieşeam sâmbăta în oraş cu părinţii la piaţă (sâmbăta e la Văleni ziua de piaţă), mama îmi făcea instructajul de acasă: „Oana, să ştii că nu avem bani. Să nu ne ceri nimic, că nu avem bani să îţi luăm”. Nu înţelegeam niciodată de ce însă ne opream la dozatorul de îngheţată şi îmi cumpăra mereu, de multe ori fără ca măcar să vreau. Mulţi ani mai târziu mi-a zis că îi era milă de mine, cum să nu îmi ia nimic? Îmi ţinea discursul preventiv, ca să nu îi cer ceva scump, dar că o îngheţată îşi permitea şi ea să îmi ia. Ce-i drept, nu ţin minte să fi vrut vreodată ceva scump, aşa cum se temea ea...
„Pe vremea mea...” parcă erau mai cuminţi copiii. Cel puţin aşa ţin eu minte.

marți, 6 aprilie 2010

Visele noastre


M-am gândit de multe ori dacă visele mele înseamnă ceva.

“Interpretarea viselor este magistrala care duce la cunoaşterea inconştientului”, afirmă Freud.
El împarte visele în trei :
 visele clare, specifice copiilor şi care sunt inspirate de nevoi fiziologice,
 visele rezonabile care au o anumită coerenţă logică,
 visele obscure, incoerente şi absurde.

Am păţit de câteva ori să mi se pară atât de bizar ceea ce visam, atât de diferit de realitatea de care eram conştientă încât să-mi dau seama că este doar un vis. Şi atunci să mă relaxez şi să aştept ce se întâmplă mai departe, de parcă aş fi fost la cinema. Dar au fost dăţi în care să mi se pară visul atât de real încât să fiu convinsă că anumite lucruri s-au întâmplat cu adevărat.
Cel mai frustrant însă e atunci când uit visul. Mă trezesc dimineaţa cu impresia clară că o să-l ţin minte, dar dacă adorm la loc uit.
Am întâlnit persoane care mi-au spus că ele nu visează. Eu cred că toţi visăm. Voi ce credeţi?

luni, 29 martie 2010

Ce-ar fi să fac bani, dar să n-am timp să-i cheltui?


Până astăzi nu mi-am pus niciodată întrebarea de mai sus, dar cineva mi-a spus că se poate. Tiberiu Lovin, invitat la cursul nostru de Social Media ne-a zis că într-adevăr, se pot face bani din online. Dar problema pe care o întâmpină e lipsa timpului. Nu are timp. Nici de ieşit, nici de cheltuit bani, nici de ... Mă rog, mai pe scurt, stă pe online cam 15 ore din 24.
Reuşeşte să aibă zeci de mii de vizite pe zi (în timp ce eu sunt fericită dacă am peste 20 de vizitatori), Zelist-ul îl poziţionează mai mereu în top 10, e invitat la diverse emisiuni tv, are o relaţie bună cu sursele şi face toate astea de unul singur.
S-a lăsat totuşi răpit astăzi, după cum afirmă într-unul din articolele sale, şi ne-a povestit câte puţin despre invidia din online, cum unii dau link-uri care nu merg pentru a nu aduce trafic altcuiva, cum cei care susţin că vor doar să înveţe câte ceva în scurt timp îl asaltează cu un „Da’eu banii când îi primesc?” şi multe de genul.
Poate ar trebui să se lase răpit mai des. :)

duminică, 28 martie 2010

Cateva cugetari. Nu ale mele.


“Când scriu aceste rânduri e ora patru dimineaţa şi pe masa mea cântă în şoaptă un mic tranzistor. Ascult şi văd în adâncul fiinţei mele: pentru el, prietenul meu care a murit, nimic nu va mai cânta. Lumea în care mă mişc s-a micşorat. El nu mai e acolo unde îmi plăcea să ştiu că trăieşte, scrie şi îşi creşte copilul.
Nicolae Iorga, care a trăit în acelaşi oraş în care se stabilise în cele din urmă şi Miron Radu Paraschivescu, spunea despre cineva că „...locul rămas gol e aşa de mare încât oricine-şi poate sa seama că numai printr-o apropiere a tuturora el poate fi întrucâtva umplut”. –asta scria Marin Preda cândva în februarie 1971 despre Miron Radu Paraschivescu, poet ce i-a fost prieten bun. Asta mă face să mă întreb: oare Marin Preda şi-a vizitat prietenul la Vălenii de Munte? Oare s-a plimbat şi el pe aceleaşi străzi pe care m-am plimbat şi eu de zeci, sute de ori?

Noua ani mai târziu urma să se stingă din viaţă şi Marin Preda, care afirma:
„În viaţa noastră, dincolo de faptă mai e ceva, şi e aproape întotdeauna prea târziu, când ne dăm seama, să mai realizăm, pentru împlinirea noastră, acest ceva pierdut... Nu ne-am născut doar să scriem o carte, sau să construim un pod, sau o frumoască clădire şi pe urmă să murim, cum de fapt ni se şi întâmplă. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Nu ştiu încă să răspund la o astfel de întrebare”.
O fi aflat răspunsul?

P.S. : Am terminat de citit „Imposibila întoarcere”.

luni, 22 martie 2010

“Sunt foarte fericită.”


Hai să luăm un caz ipotetic. Nu, nu despre mine e vorba. : D
Să presupunem că cineva e mare fan Marin Preda. Dar maaare, nu glumă. Cineva care la modul obsesiv i-a citit aproape toată opera: „Întâlnirea din pământuri”, „Risipitorii”, „Delirul”, „Intrusul”, „Moromeţii I”, „Moromeţii II”, „Marele singuratic”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Viaţa ca o pradă”. Unele dintre ele chiar de mai multe ori.
Şi să presupunem că această persoană (fictivă, subliniez), are o mică frustrare legată de faptul că mai există o carte, o culegere de eseuri, numită „Imposibila întoarcere” pe care nu a citit-o. Şi pe care ar vrea să o citească dacă ar avea ocazia, pentru a termina astfel opera începută cu mulţi ani în urmă.
Să mai presupunem că o altă persoană a aflat de această mică dorinţă şi că la câteva zile după aceea a făcut primei persoane cadou un exemplar din „Imposibila întoarcere”.
Concluzia persoanei fictive: „Sunt foarte fericită”.

sâmbătă, 20 martie 2010

Home sweet home



Sunt iar la Văleni. Din clipa în care microbuzul intra în oraş şi până în momentul efectiv în care intru în casă mă simt acasă. Şi ştiu şi cu ochii închişi câţi paşi trebuie să fac de la poartă până la uşă, cât de sus să ridic mâna ca să aprind becul, pe unde să calc astfel încât să nu mă lovesc de unul din scaunele din bucătărie (de care m-am lovit de multe ori până acum la viaţa mea...). Ştiu cum mă latră câinele, dar cum se gudură pe lângă mine după ce mă recunoaşte, ştiu că mama nu are niciodată mâncarea făcută, indiferent cu cât timp înainte o anunţ că voi fi acasă, dar mai mereu îmi ia dinainte Cola Zero.
Şi îmi dau seama că acasă e Văleniul, e orăşelul de care credeam că nu a auzit nimeni, dar de care de fapt aproape toată lumea ştie. Şi da, nu prea ai ce vizita ( cu toate că e oraş turistic), după ora 22.00 se închide aproape peste tot, nu avem cinema şi nici un club strălucit, dar mie îmi place.
Sunt mândră că stau în oraşul în care Nicola Iorga şi-a petrecut ani buni şi a desfăşurat o parte din activitatea lui, în oraşul în care a locuit Nicolae Tonitza, în care se desfăşoară anual Cursurile Universităţii Populare de Vară „Nicolae Iorga”. Îmi place că pe 9 mai sărbătorim ziua oraşului cu festivităţi, cu zi liberă de la şcoală, cu premierea olimpicilor la olimpiadele şcolare (aşteptam mereu cu nerăbdare să primesc bani de cheltuit pe hăinuţe :D). Îmi place până şi Festivalul Ţuicii, cu tot tărăboiul lui, iar bâlciul de Sfântă Marie era preferatul meu în copilărie.
Pozele pe care vi le-am ataşat sunt cu vechea şi noua primărie. Şi închei cu două citate:
„Era ceva de creat în acest colţ de lume pustie.” (Nicolae Iorga) şi
„Vălenii sunt de fapt de deal şi nu de munte.” (Nicolae Labiş).

joi, 18 martie 2010

It’s the final countdown…


Acum trei ani mi se părea că e o mică veşnicie până termin facultatea. Cine credea că se vor duce în (hai să nu folosim clişeul “într-o clipă”) … câteva clipe? :D Eu sigur nu. Fiecare sesiune mă ia prin surprindere, mă sufocă cu temele şi cu proiectele pe care le-am amânat până pe ultima sută de metri. De fiecare dată îmi propun să fac temele la timp, să mă duc la toate cursurile etc. Evident că niciodată nu reuşesc. Şi mereu îmi zic: “Lasă, semestrul viitor o să mă ţin de cuvânt”. Uite că de data asta nu mai am “semestrul vitor”. Cel puţin nu în forma asta, masterul e o altă poveste.
Şi dacă acum trei ani îmi imaginam că o să fiu tobă de carte şi că în Bucureşti umblă proverbialii câini cu covrigi în coadă... mă simt mai copil acum decât înainte să dau Bac-ul (vorba lui Stres).
Situaţia mea şcolară m-a ajutat mereu să mă definesc ca persoană. Eram elevă, liceană, studentă. Acum ce o să mai fiu? :-??
Dar mai am doar cinci săptămâni de facultate. Atât. 5. După care... vom vedea.
Sincer acum, sunt eu paranoică sau şi vouă vi se întâmplă/ vi s-a întâmplat acelaşi lucru?
P.S.: Ştiu, am folosit multe clişee în postarea asta...

marți, 16 martie 2010

Ţară nouă. Căutăm cetăţeni


Acesta este mesajul care m-a făcut să ajung luni seară la Palatul Ghica din Capitală, alaturi de peste alte 100 de persoane. ONG-ul Synergetica a organizat un eveniment în care Sandra Pralong ne-a vorbit despre faptul că dacă vrem să trăim într-o Românie mai bună, atunci noi suntem cei de la care trebuie să pornească schimbarea. Prin lucruri mici, prin gesturi de bun-simţ, prin educaţie şi prin dorinţa de schimbare putem reuşi tot ce ne propunem. În plus, pentru perioada care urmează ne-a pus să ne gândim la ceva ce am vrea să facem sau să schimbăm în legătură cu noi, cu modul nostru de a vedea lucrurile sau de a ne comporta.
Tema nu este una nouă, s-a mai folosit şi cu alte ocazii, dar Sandra Pralong şi cei din Synergetica au considerat că un nou eveniment care să ne aducă în prim-plan această problemă nu este de prisos.
Oamenii care au participat la întâlnire şi-au exprimat şi ei pe ici-pe colo părerea, Radu Paraschivescu a spus că el ar fi de acord să ajute la realizarea unei serii de clipuri care să-i înveţe pe oameni să vorbească româneşte corect, să spună „serviciu”, „salariu”, „mi-ar plăcea” etc. Au fost şi câţiva care şi-au exprimat frustrarea că la noi maşinile circulă pe trotuar şi oamenii pe stradă şi că ei nu mai vor să aştepte ani buni până să vadă vreo urmă de schimbare. A fost până şi cineva care spera să îşi găsească sufletul-pereche la această reuniune. Îi urez succes, poate cărţile de vizită răspândite cu generozitate vor da roade.
Încep să cred că există un anumit tip de evenimente la care merge un anumit tip de oameni. Liviu Papadima ( Decanul Facultaţii de Litere ), Neils Schnecker şi alţii sunt oameni pe care i-am mai întâlnit la evenimente de acest gen. Surpriza serii (pentru mine) a fost să-l văd pe Cosmin Alexandru (al cărui blog îl citesc cu plăcere) în postura de moderator. Şi dezamăgirea pe măsură. Impresia mea de până acum era că este un om foarte inteligent şi că asta se vede. Cu toate că nu s-a descurcat rău, nu s-a remarcat prin nimic şi nu mi-a confirmat buna părere pe care o aveam despre el.

luni, 15 martie 2010

Povestea bijuteriilor mele


Povestea de iubire dintre mine şi bijuteriile mele începe, aşa cum de obicei se întâmplă cu marile iubiri, undeva în liceu. Prin clasa a noua mi-am cumpărat prima pereche de cercei de argint şi de-atunci nu m-am mai oprit. :D
La un moment dat mi-am făcut o listă cu numărul de bijuterii pe care le am, dar cum el nu rămânea constant prea multa vreme, mi-era greu să îl actualizez. Nu sunt toate din argint, am şi câteva din aur, pe care pentru mai multă siguranţă le las acasă, dar şi foarte multe cu valoare strict sentimentală.
Am auzit de câteva ori replica: „Dacă nu ştii ce să-i cumperi Oanei, ia-i ceva de argint şi o să fie fericită” şi e adevarată. Majoratul meu a fost un moment prolific din acest punct de vedere, iar fiecare aniversare îmi aduce măcar un obiect minunat din categoria bijuteriilor.
Cele mai dragi îmi sunt cele pe care le-am cumpărat primele, cele pe care le-am luat când am vizitat prima oară un loc, precum şi un lănţisor ( de argint, evident ) pe care l-am primit când am împlinit 16 ani.
Toate au o poveste pentru mine. Doar uitându-mă la o brăţară, un ceas, un inel, un lănţişor sau o pereche de cercei pot spune cu exactitate când le-am cumpărat / când le-am primit, de la cine, cu ce ocazie etc. Păcat însă că nu prea am cui spune, iar povestea bijuteriilor mele va pieri odată cu mine.

sâmbătă, 13 martie 2010

Ce-am mai facut


Poate asteptati sa va povestesc cum a fost la petrecerea celor de la Advice. Ei bine, nu a fost nimic deosebit, la un moment dat a disparut toata bautura gratis, iar faptul ca nu stiam pe nimeni pe acolo nu a fost tocmai un plus. Mai devreme in aceeasi zi am vrut sa merg sa vad “Alice in Tara Minunilor”, proiectie gratuita sponsorizata de cei de la Redd’s, dar nu mai erau locuri. Cu coada intre picioare, am tras o fuga pana acasa la Valeni, l-am vazut pe fratiorul meu si i-am zis fata in fata “La multi ani”, am iesit pe un frig de credeam ca sunt in ianuarie, in niciun caz in martie, am mancat clatite si am baut muuuult suc. Stomacul meu a avut de suferit in noaptea aia si in ziua urmatoare, dar traiesc sa va povestesc.

Dar postarea asta are si un alt scop. Cu idea in minte de mai multa vreme si cu rugamintea insistenta de a-i aduce aparatul meu de fotografiat, sora mea si-a facut un blog culinar. Cu toate ca in cateva saptamani a scris cat am scris eu in jumatate de an, nu cred ca e tarziu sa ii urez bun-venit in blogosfera si cat mai multi cititori.
Si, doar asa ca sa va ofticati, vreau sa va spun ca eu savurez cam toate preparatele care apar acolo. Deja lumea prin camin ma intreaba de fiecare data ce am mai adus bun de la sora-mea. ; ))

vineri, 5 martie 2010

AdRev se apropie de final

Astazi e ultima zi de conferinte organizate de cei de la Advice, dupa care urmeaza cheful de final. O sa va zic cum a fost, ca am invitatie. :D
Pana atunci insa, voiam sa va povestesc putin cum s-au desfasurat lucrurile pana acum, cel putin din ce am vazut eu.
In prima zi, la Vintage Advertising cu Sorin Tranca, a fost agitatie prea mare, nu au fost locuri suficiente, s-a inceput tarziu. Pe scurt, organizarea a lasat mult de dorit si astfel nu am putut sa ma concentrez prea mult la ceea ce se prezinta.
Incepand insa cu cea de-a doua zi, lucrurile au intrat intr-un ritm normal, cu mici defectiuni tehnice ici si colo, cu 10-15 minute intarziere, dar mult mai bine. Doru Mitrana de la MaiMultVerde a avut o prezentare despre Eco Advertising, ne-a vorbit putin despre campaniile de ecologie, despre faptul ca schimbarea incepe de la noi insine si ca trebuie sa fim noi convinsi inainte de a incerca sa convingem pe altii. Urmatoarea conferinta m-a dezamagit, cand art-ul si copy-ul de la Saatchi&Saatchi (Irina Codreanu si Alexandra Toma), atunci cand au vrut sa ne povesteasca despre Social Campaign nu prea au avut ce sa ne zica. Ne-au zis ele cu chiu, cu vai cum s-a desfasurat filmarea pentru viralul Fete cu chef si ca ceea ce pare o filmare de amatori presupune un scenarist si destul de multa munca. Fetele erau modele, putin cam bete in realitate, filmarea s-a facut atunci cand avea loc un eveniment, iar dricul a fost inchiriat si adus acolo.
Ziua de miercuri i-a adus la conferinta pe Crenguta Rosu de la DC Communication si pe Sorin Tudor de la 365 Communication. In timp ce Crenguta a avut o prezentare despre ceea ce inseamna Social Media si cum evolueaza ea la noi si in afara, Sorin Tudor a afisat un aer de superioritate enervant si nu a raspuns decat la ce a vrut el.
A urmat o prezentare a viralelor, mai ales a celor negative si de ce prind ele la public, facuta de Cristian Ditoiu si Costin Radu. Costin Radu a avut un mod de a se prezenta foarte interesant: “ Stiti transfer.ro? Stiti 220.ro? Eu sunt.”
Joi a fost insa ziua care mi-a placut cel mai mult. Nu au fost toti vorbitorii despre care scria in program, a fost o inlocuire in ultimul moment, iar altcineva nu a putut veni, dar am aflat cate ceva despre modul in care cateva muzee din Romania incearca sa se promoveze. Razvan Crisan de la Oricum Association ne-a vorbit de scurt-metraje, ne-a aratat cateva exemple, ne-a povestit despre festivalul de scurt-metraje pe care alaturi de alti oameni il organizeaza si ne-a facut sa vrem sa vedem un astfel de festival. Mai apoi, Bogdana Butnar de la MRM Partners ne-a povestit despre cum a avut loc schimbarea siglei SRR (Societatii Romane de Radiodifuziune), procesul prin care a trecut, cate variante au fost, cat de greu a fost sa aduci cei 80 de ani de trecut undeva mai aproape de noi. Cred ca va mai amintiti cand vedeam pe la metrou: “ Ne place aurul purtat ostentativ la gat. Sub forma de medalii”, “Radio Romania Actualitati se prinde greu. Doar de catre unii” si altele. De acolo sunt.
Astazi o sa vorbeasca si Sorin Pratta de la Grafitti BBDO, care preda la mine la facultate.

marți, 2 martie 2010

Cerşetori de flori şi câini comozi


Din categoria doar în România se poate întâmpla, ieri am văzut un câine coborând in RATB. Mi se părea mie că mirosul care ieşea din autobuz era ceva mai puternic decât mă aşteptam şi că figurile oamenilor erau ceva mai crispate, dar de-abia când patrupedul şi-a continuat nestingherit drumul mi-am dat seama care a fost cauza. Mă îndoiesc că avea bilet, dar cel mai mult mi-ar fi plăcut să văd cum l-ar fi amendat controlorii. :D

Iar ultima replică în materie de cerşetorie nu mai e “Dă-mi şi mie un leu” , ci “Dă-mi şi mie o floare” . Cel puţin asta am păţit eu şi Dyna în seara asta, când un copil de vreo 6 ani s-a ţinut mult timp după noi şi ne-a cerut insistent bucheţelele de flori pe care le aveam.
Redau dialogul, mai mult sau mai puţin exact:
- Daţi-mi şi mie o floare.
- Pleacă de aici. Nu se mai cer bani?
- Nuuu. Daţi-mi şi mie o floare ca să vă dea Dumnezeu sănătate.
- Şi dacă nu-ţi dăm?
- Să nu vă dea.

După alte câteva încercări nereuşite, copilul s-a lăsat păgubaş, nu înainte de a-şi arăta nemulţumirea:
- Sunteţi calice. Sper să nu vă dea Dumnezeu nimic!

Mărţişoare, 10, parte de carte şi flori de iris, toate în aceeaşi zi


De 1 martie n-am început bine ziua. Am murdărit pătura cu fond de ten şi pantalonii cu rimel, eram în întârziere la facultate şi Cory mă aştepta deja la metrou.
Din fericire, lucrurile n-au continuat în acelaşi ritm. Am ieşit mai devreme de la ore, după ce mai întâi am luat un 10, împreună cu toată echipa cu care am lucrat duminică după-amiază la o temă, iar apoi am mers la conferinţele AdRev de la TNB (că tot veni vorba, ţin până vineri şi au mulţime de teme faine: digital şi viral în advertising, cultural marketing şi bad & spoof . Aţi pierdut însă retro & vintage advertising şi eco & social campaign).

Am stat doar la prima conferinţă, despre Vintage Advertising, prilej cu care am cîştigat o carte: „ Metode de publicitate testate” de John Caples, pe principiul că o întrebare proastă e doar o întrebare nepusă (am câştigat cărţi trei persoane care am pus întrebări).

Surpriza serii a fost însă faptul că am ajuns la concertul Iris de la TNB. Mai bine-zis, piesa de teatru Iris. Coregrafia a fost deosebita, dar şi biletul pe măsură. Luminile, dansul, actorii, versurile de pe fundal, scurtele pauze în versuri au meritat din plin. De concert nu mai vorbesc. E a doua oară când ajung la un concert Iris, dar presimt că nu e ultima. Îmi răsună şi acum în minte versurile:
“ Iar de noi nu vom mai fi
Vă veţi aminti
Că au fost odată
Iris.”
Toată ziua a fost presărată de momente plăcute în care am primit flori şi mărţisoare, chiar dacă nu foarte multe. Era să primesc şi o floare de iris de la Iris, dar n-am avut norocul ăsta. : )

duminică, 28 februarie 2010

Molto, gran’ impressione


Este o piesa de teatru de 1h 30 de minute (da, chiar am capatat o adevarata pasiune pentru mersul la teatru) in care ni se prezinta inceputurile teatrului romanesc. Actori cunoscuti, precum Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Magda Scatone, Ovidiu Cuncea si altii joaca rolurile unor actori care nu prea stiu sa interpreteze (Mircea Albulescu este un sufleur betiv, care nu are habar ce trebuie sa sopteasca actorilor). Nu au timp sa repete, improvizeaza mult, pana si femeia de serviciu se crede artista, iar certurile nu lipsesc.
La un moment dat apare schimbul de replici:
“ - Esti urata!
- Esti beat!
- Da, dar mie imi trece.” ;))
E o piesa galagioasa, cu multa actiune, foarte colorata si, cel mai important, e o comedie buna. Mie una mi-a placut. De-abia astept sa vad care va fi urmatoarea piesa de teatru de care o sa va povestesc. :D

sâmbătă, 27 februarie 2010

Concert Morandi

Vreti sa ascultati o muzica buna? Vreti doua ore de atmosfera placuta si de relaxare? Vreti sa vedeti niste artisti adevarati? Atunci va rog, va implor, NU mergeti niciodata sa vedeti un concert Morandi.
Daca cineva m-ar fi intrebat ieri inainte de ora 18.00 ce regret cel mai mult in viata asta...nu as fi stiut ce sa raspund. Dar, gratie lui Moga si lui Randi (alaturi de nenumaratele alte persoane din formatie- sau, ma rog, vreo 10-12 persoane) am in sfarsit raspunsul la aceasta intrebare.
Incepuse promitator, un dj care stia ce face (DJ Stalin, daca am inteles bine numele lui), locuri bune, ceva atmosfera. Dar apoi s-a aglomerat, nu mai vedeam nimic de cei trei baieti care s-au bagat cu forta intr-un spatiu de o singura persoana si m-au facut sa ajung undeva intr-o margine. In plus, concertul pe care il asteptam de la 18.00 a inceput candva dupa 19.15.
Am zis concertul? Ups, am gresit, ala nu poate fi numit concert. Hai sa zic, Moga chiar are voce, dar Randi parea de-a dreptul speriat atunci cand era randul lui sa cante. Vocea chiar nu il tine. Deloc. Au interpretat numai piese cunoscute, dar cu greu puteai gasi vreo asemanare intre varianta live si cea de la televizor.
Mi-am dat si eu seama cu ocazia asta ca prefer un playback bine facut decat un live foarte prost.
Moga e putin mai inalt de un metru, dar nu pare complexat de asta. Poate si datorita faptului ca scena il face oricum mai inalt decat pe ceilalti. Au fost si vreo patru dansatoare, cu costume luate parca din Star Trek si cu foarte mult sclipici. Pustii de 14-15 ani venisera direct de la scoala (marturie statea o gramada mare de ghiozdane) si pareau sa ignore ca afara e frig pentru ca erau doar in tricouri. Inghesuiala, frig, muzica proasta.
Concluzia: Nu mai merg in viata mea la un astfel de concert!

Ah,da, si am uitat sa mentionez: toate astea le-am vazut vineri seara la Sun Plaza.

marți, 23 februarie 2010

De Ziua Femeii

Am gasit undeva o actiune faina care se va face in Bucuresti pe 8 martie. Impotriva discriminarii. Si e ceva ce putem face si noi. Intrebarea e: o vom face? Ne vom implica?
Uitati despre ce e vorba:

"Ziua Internaţională a Femeii trebuie să fie nu numai un prilej de a copleşi femeile cu flori şi cadouri, ci şi un moment de reflecţie asupra inegalităţilor dintre femei şi bărbaţi şi a încălcării drepturilor femeilor în societatea noastră pe tot restul anului De aceea, cu ocazia zilei de 8 martie, vă invităm să ieşim în stradă pentru a condamna discriminarea de gen, violenţa domestică, hărţuirea sexuală, diferenţele salariale dintre femei şi bărbaţi şi câteva din stereotipurile de gen.
Acţiunile se vor desfăşura în zilele de 6, 7 şi 8 martie la metroul Bucureşti şi în pasajele de la Universitate şi Piaţa Unirii. Participanţii vor purta tricouri inscripţionate cu diverse mesaje şi vor împărţi pliante trecătorilor (detalii în anexă).
Iniţiatorii acestor acţiuni sunt Centrul FILIA şi Asociaţia A.R.T. Fusion împreună cu voluntarii internaţionali din proiectul „Experience Arts for Social Change”.
Pentru că este important pentru noi să estimăm numărul de participanţi, vă rugăm să vă confirmaţi participarea până cel târziu la data de 26 februarie trimiţând un email pe adresa cristinmiss@yahoo.com.
De asemenea, vă rugăm să trimiteţi mai departe această invitaţie către alte persoane care ar fi dornice să ni se alăture.

DETALII PENTRU PARTICIPANŢII LA ACŢIUNILE DE ZIUA INTERNAŢIONALĂ A FEMEII
Locaţie: Bucureşti, pasajul Universităţii şi pasajul Unirii, metrou.
Data: 6, 7 şi 8 martie. Voluntarii pot participa în toate cele trei zile sau doar în una sau două din cele 3 zile. Intervalul orar vi se va comunica în apropierea datei de desfăşurare a acţiunii.
Mod de desfăşurare: Se vor forma perechi mixte, fată şi băiat, fata va fi „legată” la mâini cu lanţuri şi îl va urma pe băiat. Perechile vor fi însoţite şi de fete singure care vor împărţi pliante.
Atât fetele cât şi băieţii vor purta tricouri inscripţionate cu diverse mesaje, astfel:
Pe partea din faţă toate tricourile fetelor vor avea mesajul: MĂ RESPECŢI DOAR DE 8 MARTIE.
Pe partea din faţă toate tricourile băieţilor vor avea mesajul: TE RESPECT DOAR DE 8 MARTIE.
Pe spate, tricourile fetelor vor avea inscripţionate fiecare câte unul din următoarele mesaje:
- DISCRIMINARE
- VIOLENŢĂ DOMESTICĂ
- HĂRŢUIRE SEXUALĂ
- PLATĂ INEGALĂ PENTRU MUNCĂ DE VALOARE EGALĂ
- CETĂŢEAN DE RANGUL II
- OBIECT SEXUAL
- SCLAVA FRUMUSEŢII
- ROBOT DE BUCĂTĂRIE
- SCHIMBĂTOARE DE SCUTECE
Pe spate, tricourile băieţilor vor avea inscripţionate fiecare câte unul din următoarele mesaje:
- CAP DE FAMILIE
- BĂRBAT DE STAT
- STĂPÂN PE TELECOMANDĂ
- FACTOR DE DECIZIE

Participanţii vor merge în grupuri de câte 5-7 persoane în locaţiile enunţate la început şi vor împărţi pliante."

sâmbătă, 20 februarie 2010

Mai culta cu 6 lei


De ani de zile imi doream si eu sa merg la o piesa de teatru. Nu doar teatru absurd sau pus in scena de studenti (interpretari la care am mai fost ici si colo), ci o piesa de teatru cu actori cunoscuti, sa simt atmosfera din teatru, sa vad decorurile, costumele si interpretarea propriu-zisa. Si am reusit. Am vazut aseara "Comedia norilor", adaptare dupa Aristofan. Se pare ca e una din cele mai longevive piese din istoria teatrului. Cu toate ca nu imi sunau
cunoscute decat vreo doua nume ale actorilor (Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Alexandru Bindea), am vazut ca din vedere stiam mult mai multi din actorii de pe scena.
In Sala Mare a Teatrului National Bucuresti au fost aseara cateva sute de persoane care s-au gandit ca vineri seara e momentul perfect sa te cultivi putin, cei mai multi la categorii mai bune, dar au fost destui si la etajul doi, ca si mine.
Pentru 6 lei am stat si am urmarit o ora si 20 de minute de poveste, am admirat interpretarea si m-am gandit de ce oare nu am mers pana acum la o piesa de teatru.
Voi cand ati fost ultima oara la teatru?

luni, 15 februarie 2010

Unde e placinta mea???

Am fost si eu una din cele cateva mii de persoane care au vizitat Palatul Parlamentului in weekend-ul care tocmai a trecut. Cu toate ca stiam de cateva saptamani bune ca putem vizita Casa Poporului zilele astea, am uitat complet. Noroc ca telefonul primit de la sora-mea dupa ora 14.00 mi-a amintit de acest eveniment. Asa ca o ora si o cafea mai tarziu m-am indreptat cu pasi maruntei spre cladirea din bancul urmator:

“Un american viziteaza Bucurestiul cu un taximetrist.Trec pe langa guvern:
-Ce este cladirea asta asa mare?
-Este Palatul guvernului,domnule!
-Si in cat timp a fost construita?
-Cam in 10 ani!
-Mult timp! La noi era gata in 2 ani! Stiti ca noi avem o tehnologie mai avansata!
Taximetristul nu zice nimic.Mai merg ce mai merg si americanul iar intreaba:
-Cladirea asta ce e?
-Este sediul primariei,domnule!
-Si in cat timp a fost construita?
-Cam in juma' de an!
-Mult....la noi era gata in 2-3 luni!
Taximetristul nu mai poate de nervi.Ajung si la Casa Poporului:
-Ooooooo,dar ce e cladirea asta?
La care taximetristul:
-Nu stiu,ca azi dimineata nu era aici!!”

Habar nu aveam pe unde se intra, care e programul de vizitare etc, dar m-am luat dupa multime si am ajuns. Dupa 40 de minute de asteptare am si intrat. Nu e rau deloc, tinand cont ca am stat mai bine de doua ore ca sa intru in Palatul Cotroceni asta-vara. : ))
Nu ne-au aratat mare lucru, vreo doua sali goale, sala de plen a sedintelor, sala Nicolae Iorga (unde din cate am inteles sunt intalnirile cu presa), sala Hasdeu si alte cateva sali.
In prima zi vizitatorii au fost serviti cu placinta, dar la mine nu a mai ajuns nimic, mai ales ca am facut parte din ultimul grup de vizitatori, dupa care s-au inchis toate usile.
Am retinut comentariul unei persoane, adresat unui ghid: “Pe noi nu prea ne intereseaza cati metri au covoarele de aici. Vrem sa stim ce s-a intamplat cu buncarul subteran in care se lauda Ceausescu ca poate trai trei ani fara sa iasa la suprafata, de-ala vrem sa stim”.

duminică, 14 februarie 2010

Noapte alba la cinema

Ca urma Ziua Indragostitilor si pentru ca mi s-a spus in mod special ca astfel voi mai avea si eu ce scrie pe blog ( : )) ) am mers sambata seara in Liberty Center la o noapte alba a filmelor la Light Cinema.
De la 00.00 si pana la ceva peste ora 06.00 dimineata am stat la cinema si am avut de ales intre cateva succese la box-office ( “Avatar”, “Twilight”, “New Moon”), plus cateva filme mai putin cunoscute. Sistemul a fost simplu: in fiecare sala rula cate un film, aveai filmele si intervalul orar si mergeai de colo-colo dupa bunul tau plac. Astfel am vazut si eu “My Bloody Valentine” si “Avatar”, ambele 3D. Cu toate ca sunt multe efecte 3D in “Avatar”, ma asteptam la mai mult si mi s-a parut mult mai de impact sa te feresti de tarnacopul aruncat spre tine in “My Bloody Valentine” decat semintele copacului din “Avatar” care pluteau. Spre dimineata am vazut “Old dogs”, care, cu toate ca nu a fost cum ma asteptam (dupa titlu ma gandeam la vreo drama, vreo povestire de razboi etc), a fost o comedie care m-a facut sa rad cu lacrimi la ora 05.00 dimineata. Nu ma omor dupa John Travolta, insa Robin Williams este un actor care ma face oricand sa rad.
A fost bine ca McDonald’s-ul de acolo a fost deschis toata noaptea si chiar puteai intra la film cu produse cumparate din afara cinematografului. De fapt, ai fi putut intra si fara bilet la o adica, chiar nu au fost deloc stricti la intrare.
Undeva dupa ora 07.00 am ajuns la camin, dupa ce mai intai ne-am oprit la Unirii si am mancat gogosi de la Gogoasa Infuriata, la prima ora a diminetii.
Dupa un somn bun am vizitat Palatul Parlamentului, dar despre asta deja in alt post.

joi, 11 februarie 2010

Plimbare prin tara

Un concurs gasit pe net imi cere sa imi amintesc pe unde anume m-am plimbat eu prin Romania si unde mi-a placut cel mai mult.
Nu am vazut inca suficient de multe locuri din tara asta, dar ajung acolo. Pot sa bifez pe harta Timisoara, Sibiu, Cisnadie, Cisnadioara, Baile Herculane, Cluj, Costinesti, Mamaia, Campulung Moldovenesc, Iasi, Buzau, Calarasi, Urziceni, Curtea de Arges, Pitesti, Suceava, Tg. Jiu. Bucurestiul in care locuiesc de mai bine de doi ani nu prea se mai pune la calatorii.
Pe locul intai sta pentru mine Timisoara. Mi-a placut pentru ca pare un oras linistit, are un centru istoric superb si m-am simtit foarte bine toata perioada petrecuta acolo.

Articolul participa la concursul organizat de viajoa.ro cu premiu constand in 2 nopti de cazare la Pensiunea Roua de Munte din Herculane.

joi, 4 februarie 2010

Afaceri pe timp de criza




Vrand-nevrand, m-am trezit in situatia de a vinde peste noapte 20 de lantisoare de argint. Mie modele imi plac foarte mult, iar fiecare lantisor are si o punguta draguta. Pretul e de 20 lei pentru oricare din cele doua modele.
Merg foarte bine pentru cadouri de Ziua Indragostitilor, de Dragobete, de 1 sau 8 martie sau pur si simplu pentru ca vrem sa ne luam ceva frumos.
V-am pus si niste poze ca sa va faceti o idee, iar pentru comenzi sau informatii astept mesaje de la voi. : )

luni, 1 februarie 2010

Concert la cinema

Am fost zilele trecute la cinema. Intamplator, fara sa fi cautat inainte filmul, distributia, cinematograful. S-a nimerit sa fim in fata cinematografului cu 15 minute inainte de film. Si am vazut un film de care nu mai auzisem, cu actori necunoscuti mie.
“Concertul” (“Le Concert”) e filmul care m-a facut sa ascult cu placere 119 minute de vorbit in limba rusa si in limba franceza. Si de parca asta n-ar fi de ajuns, filmul are si multa muzica de orchestra.
Regizorul Radu Mihaileanu a pus in scena o poveste cu stereotipurile clasice (tiganul bun la toate, evreul negustor) in care un dirijor ratat si cu fosta lui orchestra hotarasc sa pretinda ca sunt orchestra Bolshoi si sa sustina un mare concert la Paris. Incurcaturile sunt multe, timpul e putin, iar distractia e garantata. Va sfatuiesc sa-l vedeti daca aveti ocazia.

LE: Am vazut ca cei de la hotcity au o noua leapsa, dar dupa ce am scris despre filmul pe care l-am vazut eu de curand. Cu toate astea, cred ca subiectul se potriveste si va invit si pe voi sa scrieti cat mai repede despre un film pe care l-ati vazut la cinema si de ce v-a placut. Trimit leapsa catre toate fetele istete pe care le cunosc, cu rugamintea sa se grabeasca, miercuri e ultima zi a concursului.

duminică, 24 ianuarie 2010

Am si eu un premiu. Si de luat, si de dat.


Am primit de curand un premiu. Unul virtual, dar foarte important, pentru ca vine de la Geo, fratiorul meu drag. Premiul asta se numeste “The Superior Scribbler Award” ( am gasit ca scribbler inseamna “scarta-scarta”, deci nu imi dau seama daca e de bine sau nu : )) ). L-am primit pentru ca: “ e surioara mea si mi-e dor de ea :-< ;”

Ce trebuie sa fac mai departe?
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blog-ul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blog-ul lui.


And the award goes to...

1. Dyna, pentru ca nu stie ce vrea, dar stie ce nu vrea.
2. Anca, pentru ca discutiile cu ea sunt intotdeauna o placere.
3. Cory, pentru ca o viata „fara sugar” nu se poate.
4. Robert, pentru ca e un stres.
5. si inapoi la Geo, pentru ca-mi este fratior si din cand in cand mai cade cate unul din pom.

P.S.: Daca sunteti curiosi sa vedeti de unde vine ideea initiala, intrati pe http://scholastic-scribe.blogspot.com/ si cititi.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

“Voi ce vreți să faceți înainte să muriți?”

“Voi ce vreți să faceți înainte să muriți?” –asta e intrebarea cu care isi termina Anca ultimul post pe blog.
Si m-a facut si pe mine sa ma gandesc mai bine la asta. Planurile mele imediate se refera doar la licenta, la master, la ce job sa-mi gasesc si unde o sa locuiesc anul viitor. De ceva vreme nu mi-am mai ingaduit sa privesc pe termen lung, in viitor.
Dar o sa-mi permit acum. In viata asta vreau sa vad cat mai multe locuri, sa invat cat mai multe lucruri. Vreau sa invat geografie traind-o, vreau sa descopar pas cu pas tari, culturi diferite. Sa ajung in Franta, sa ma plimb pe strazile Parisului, sa ajung in Egipt la piramide (da, stiu, cliseurile cunoscute : )) ). Vreau sa ajung si prin Germania, prin Elvetia, prin Spania, poate Portugalia. Vreau sa vad si eu portocalele in copaci, nu doar in magazin, vreau sa mananc ciudatenii de mancaruri. Mi-ar mai placea sa locuiesc un timp departe, sa traiesc in alta cultura, sa ma adaptez obiceiurilor si traditiilor locului.
Mi-ar placea sa organizez un eveniment cap-coada ( un festival, un spectacol etc), sa public o carte, sa am bucataria mea in care sa gatesc cu drag (as fi o buna bucatareasa, presimt eu :P), sa devin o soferita buna in trafic, nu doar posesoare de permis.
Cred ca pana sa mor vreau doar sa traiesc. Si sper sa reusesc sa fac asta cat mai bine.

marți, 19 ianuarie 2010

Ca mersul pe bicicleta

Urasc expresia asta. De fiecare data cand o foloseste cineva pentru a ma convinge cat de usor e un lucru sfarseste prin a ma convinge de contrariu. De ce? Pentru ca eu nu mai stiu sa merg pe bicicleta. De fapt, habar nu am daca mai stiu sau nu, pentru ca imi e teama sa incerc.
Si mi-e teama in general de orice activitate care te poate face sa-ti rupi vreo mana, vreun picior, gen patinatul, mersul cu rolele, datul cu schiurile.
Una era sa merg pe micul meu Pegas cand aveam 5-6 ani, alta e sa ma apuc acum de cine stie ce sport.
Cu toate astea, as vrea sa invat sa patinez. Asa, cat sa nu cad la fiecare miscare. : )) Poate o sa-mi fac candva (preferabil curand) curajul sa incerc. Daca nu o sa fie o experienta asa rea, o sa o povestesc. Probabil o sa o povestesc si daca e rea. : ))

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

6 din 49

Am citit de curand pe peretii unui local o fraza care suna ceva de genul: „ Sansele de a castiga la loto sunt ceva mai mari daca iti cumperi bilet”. Si cum 4,5 lei nu-i o suma mare decat daca sunt ultimii tai bani, mi-am luat si eu saptamana trecuta bilet.

Evident ca nu am castigat, mi-a iesit doar un numar.

Oricum, am inteles ca din martie se castiga si doar cu trei numere.

Asta-mi aminteste de un banc:
”Vine sotul de la munca si isi intreaba sotia:
-Ce-ai face daca as castiga la loto?

-As lua jumatate din bani si te-as parasi.

-Perfect. Am castigat 12 dolari. Ia 6 si dispari!”

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

La inceput de an nou

Nu am mai scris nimic in ultima vreme. Nu stiu de ce, poate nu mai sunt suficient de motivata. Chiar citeam ieri undeva ca cele mai multe bloguri inceteaza sa mai existe dupa un an. Si cum de curand am facut si eu un an de cand am blog, presupun ca aproape ma incadrez in categoria asta.

A trecut un an de cand nu am mai scris ( pentru cunoscatori: “Pana la anu’ mai e muuult, mai e un an” : )) ). Nu am mai facut nimic foarte interesant, nu am mai descoperit nimic de facut in imediata apropiere.

Revelionul cred ca l-am serbat cu o zi intarziere. Dar a fost frumos atunci la miezul noptii, in Piata Constitutiei, ploaia se oprise de ceva timp, mii de oameni in jur, lumini, flacari si artificii sincronizate frumos cu muzica, o sticla de sampanie ( pe care uitam sa o deschid dupa ce am tinut-o mai bine de o ora in mana ) si persoane care conteaza.

Mi-e dor in schimb de putina agitatie, as vrea sa plec pe undeva. Dar pana atunci urmeaza o sesiune, cateva proiecte si cateva examene.

Daca o sa se intample ceva demn de scris, o sa aflati si de la mine, probabil cu intarziere (de-aia n-am stofa de jurnalist, nu ma omor dupa exclusivitate).