miercuri, 31 octombrie 2012

Reclamele sunt pentru femei


Nu este doar o impresie personală, s-au scris și o mulțime de cărți și s-au făcut o groază de studii pe tema asta. Hai să fim sinceri, bărbații fac cei mai mulți bani, dar femeile îi învârt cum vor.

În primul rând, femeile au mai multe nevoi decât bărbații. Și că începem de la creme, produse de machiaj sau de îngrijirea părului (ok, și bărbații le folosesc, dar într-o măsură incomparabil mai mică) până la produse de igienă intimă sau că ne mutăm în sfera produselor de uz casnic, de curățenie și tot ce mai trebuie într-o gospodărie e clar pe cine trebuie comercianții să convingă să cumpere.

Față de gospodinele convinse de acum două-trei generații, care stăteau la mâna (și banii) soțului, femeile din ziua de azi au mai multă putere de cumpărare decât au avut vreodată în viață.

Și știu din plin ce să facă cu ea: o folosesc pentru a deveni mai frumoase, mai inteligente, pentru a se relaxa sau răsfăța, pentru că o merită din plin. Iar companiile producătoare se folosesc de toată iscusința pentru a răspunde nevoilor reale sau inventate ale cumpărătoarelor. Dar nu doar pentru ele fac doamnele cumpărături. Nu o dată ghidează preferințele sau își impun de-a dreptul părerea atunci când partenerul de viață, tatăl, fiul etc își cumpără produse de îngrijire, haine, încălțăminte și altele.

Iar femeile au un cuvânt important de spus și atunci când e vorba de investiții mai serioase: o casă, o mașină, o vacanță cu destinație exotică. Singurul domeniu în care femeile nu și-au impus punctul de vedere (și nu cred că o vor face prea curând) e în domeniul sculelor electrice, deși există o campanie puțin cretină a unui mare retailer de astfel de produse (ceva de genul “Ca sa iti arat ca te ador iti iau un ciocan rotopercutor”). 

marți, 30 octombrie 2012

Recomandare lectură (12)“Bună seara, Melania!” – Rodica Ojog-Brașoveanu

 Nu pot începe descrierea celui de-al doilea roman poliţist pe care l-am citit în ultima vreme cu „nu sunt amatoare de romane poliţiste, dar acesta face o excepţie” pentru că deja nu mai este adevărat. În ultimele două-trei săptămâni am citit cu sufletul la gură peripeţiile Melaniei din cele trei romane ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu care o au drept personaj principal: “Cianură pentru un surâs”, ”Bună seara, Melania!” şi ”320 de pisici negre”. Asta e ordinea lor cronologică. Eu le-am citit fix invers. A fost poate mai interesant aşa, mi-am dat seama de anumite lucruri care nu-mi erau chiar foarte clare şi de multe ori mă trezeam gândind ”deci de-asta a zis maiorul Cristescu nu ştiu ce în celălalt roman, acum are sens!”.

Aşa că deşi am terminat deja de citit şi “Cianură pentru un surâs” îl las la urmă. Pânza lui Goya – “Femeia cu evantai” este cea care o face pe simpatica pensionară să pună la cale un plan demn de mintea celei mai iscusite minţi criminale. Reuşeşte să facă o serie de infractori să lucreze împreună pentru a-i îndeplini dorinţa. Şi pentru a fi sigură că totul merge conform planului se asigură că nu este departe de ei şi le dă instrucțiuni, mai mult sau mai puţin evidente, de fiecare dată când aceştia se află în impas. Să nu-l uităm nici pe Mirciulică. Este prezent şi el la toată povestea, ba chiar o şi ajută pe Melania atunci când poate.

Tabloul amintit se află într-un muzeu bucureştean, pe punctul de a fi expus. Melania îl vrea doar pentru ea, aşa că infractorii pe care îi angajează trebuie să ajungă cumva în muzeu şi să-l fure. Bineînţeles li s-a zis cum, ei sunt simpli pioni în jocul ei. Aşa că cei trei hoţi intra prin efracţie în casa unor buni prieteni ai bătrânei şi îi răpesc pe aceştia, împreună cu un prieten şi cu... Melania, veniţi în vizită pentru seara tradiţională de pocker. 

Melania joacă cu naturaleţe rolul bătrânei senile, care nu îşi dă seama de gravitatea situaţiei, dar este atentă şi lucidă şi mereu cu un pas înaintea tuturor. Se înşeală cu un singur amănunt, lucru care-l va face pe maiorul Cristescu să fie încă o dată pe urmele ei. Cum şi dacă va scăpa rămâne să afle oricine e dispus să-i citească peripeţiile.

joi, 25 octombrie 2012

Fericirea la 18 ani



 Ajunsă acasă, am găsit în sertarul cu amintiri ceva ce vrea să pară un jurnal, de pe când aveam doar 18 ani. Rândurile de mai jos sunt copiate de acolo, așa că le-am lăsat, fără modificări, fără să elimin repetiții deranjante. Sunt doar eu, cea de acum șase ani și modul în care înțelegeam fericirea.

“Sunt fericită , doar că uneori uit lucru acesta. Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că gândesc, pentru că iubesc. Pentru că simt, pentru că îmi pun întrebări, pentru că aștept răspunsuri. Pentru că am voință, visuri, idealuri, pentru că pot să vorbesc, să râd, să plâng, să mă mișc, să văd. Pentru că am o familie care mă iubește, profesori care mă apreciază, prieteni care mă respectă. Pentru că pot să merg prin ploaie vara, să urc pe munte, să ma joc în zăpadă iarna, să citesc, să scriu, să cânt (chiar dacă n-am voce sau ureche muzicală). Sunt fericită pentru că am un întreg univers de descoperit, o lume care mă așteaptă, un drum de găsit.

Sunt fericită pentru că am un acoperiș asupra capului, pentru că nu trebuie să-mi fac griji pentru ziua de mâine, pentru că loviturile vieții vin în doze mici și nu reușesc astfel să te doboare, doar să te facă mai puternic.

Sunt fericită pentru că sunt destul de deșteaptă să-mi dau seama că fericirea nu e veșnică, așa că încerc să mă bucur de ea cât durează. Pentru că sunt optimistă și pesimistă în același timp, sunt bună și rea în același timp,  cred și nu cred în același timp, am și nu am speranță în același timp.

Sunt fericită că am incertitudini și întrebări, ele mă fac să mă trezesc în fiecare dimineață.

duminică, 21 octombrie 2012

Clubul Gospodinelor

Trebuie să mărturisesc faptul că de câteva luni bune fac parte din Clubul Gospodinelor, organizat de cei de la Bucătăria pentru toți. Din patru întâlniri câte s-au organizat până acum am participat la trei.

Acum nu vă gândiți că cine știe ce aș face eu pe acolo, stau frumușel pe un scaun, îmi savurez o cafea și văd cum un bucătar (de obicei Adi Hădean) ne pregătește ceva bun, în timp ce mai aflăm și una-alta despre trucurile din bucătărie.

Vineri seară n-a făcut excepție, timp de vreo trei ore am participat la ultima întrunire a clubului. Din păcate, n-a fost cea mai reușită de până acum.

miercuri, 17 octombrie 2012

Cugetări în miez de noapte cu taximetristul

"Dacă e un lucru pe care-l cred pe lumea asta e faptul că oamenii nu ar trebui să fie deschişi şi generoşi, că-şi iau o mare ţeapă, profită alţii de ei. Fiecare să-şi ţină ce are de spus pentru el" - e replica pe care mi-a zis-o un taximetrist zilele trecute, imediat după ce persoana cu care am împărţit taxiul până la un moment dat a coborât. Se baza, evident, pe mărturisirile pe care mi le făcuse persoana respectivă pe drum.

marți, 16 octombrie 2012

Talentul de povestitor

Mă amuzam zilele trecute cu sora mea, amintindu-ne cum se enerva de fiecare dată când mă ruga să-i povestesc ceva. Ceva-ul ăla putea fi o carte, un serial, un film, o întâmplare, orice. Cât avea cartea? 200 de pagini? Eu o repovesteam în 250. Cât avea serialul? 50 de minute? Mie îmi lua cel puţin o oră să-l povestesc. Şi tot aşa.

Pentru că nu prea înţelegeam ideea de rezumat. Cum adică să rezumi ceva? Totul e important. Şi decorul, şi limbajul non-verbal, şi ceea ce se spune, şi toate reacţiile personajelor etc. Cel puţin aşa mi se părea atunci. Şi multă vreme am avut de furcă cu asta.

Plus că eu încercam să o fac să înţeleagă şi anumite relaţii mai vechi, povestind ceva şi mai vechi (am aflat mai târziu că eu ofeream de fapt informaţii de background :))) ). Ea mă întrerupea exasperată, voia doar esenţialul, pe care eu nu i-l puteam oferi decât după ce divagam foarte mult şi ea îşi pierdea orice interes asupra subiectului.

Asta nu mă oprea pe mine totuşi, dacă ea ţipa să tac, eu ţipam şi mai tare continuându-mi povestirea. :))) Pe măsură ce am crescut, situaţia s-a inversat la 180 de grade. De fapt, în facultate aveam bătăi de cap să dezvolt lead-ul unei ştiri. După ce spuneam cine, ce, când, unde, cum a făcut şi eventual de ce a făcut lucrul respectiv, mi se părea că nu mai are rost să spun altceva. Pentru mine, ştirile ideale aveau un paragraf. Două, dacă aveam şi ceva informaţii de background. :D

Acum ştiu să fac un rezumat. Cel puţin aşa cred.

joi, 11 octombrie 2012

Pasiuni


Şi nu, nu mă refer la serialul ăla vechi de pe TVR 1. Oamenii au pasiuni, au lucruri la care se gândesc cu drag, pe care de-abia aşteaptă să le facă atunci când vin seara acasă de la muncă. Lucru îmbucurător, zic eu. 


De la lucruri care nu te costă mai nimic, la pasiuni care-ţi scot bani buni din buzunar. N-o să stau să le enumăr aici pe toate, ci doar pe cele pe care le ştiu la cunoscuţii mei: gătitul (oare cine? : )) ), scrisul pe blog, călătoriile, cerceii, desenatul, croşetatul şi altele. 

Şi-n mare parte, îmi plac şi mie lucrurile enumerate mai sus, dar nu într-o măsura aşa mare ca şi lor. Şi asta mă face să mă gândesc:  
Oare eu n-am nicio pasiune adevărată? Sau doar n-am descoperit-o încă?

miercuri, 10 octombrie 2012

Recomandare lectură (11): "320 de pisici negre" - Rodica Ojog-Braşoveanu

Nu vreau să îmbătrânesc (nu cred că vrea cineva), dar atunci când se va întâmpla mi-ar plăcea să am inteligenţa personajului principal al romanului "320 de pisici negre" scris de Rodica Ojog-Braşoveanu, simpatica Melania Lupu, o bătrână de 63 de ani din Bucureşti.

Cine îşi imaginează că viaţa unei bătrâne este plictisitoare se înşeală amarnic. Pe lângă faptul că farmecul şi comportamentul Melaniei o fac să scadă simţitor din anii pe care îi poartă cu graţie (micile trucuri de frumuseţe sunt nelipsite - cum să ai un ten tânăr, la ce sunt bune portocalele etc), inteligenţa şi simţul umorului sunt două arme ale personajului fără de care romanul n-ar avea niciun farmec. Sau, în fine, unul incomparabil mai mic.

Cred că volumul are undeva la 10 personaje, plus/minus câteva. Dar nici nu e nevoie de mai mult. Nu mă omor în general cu romanele poliţiste, însă acesta a făcut o excepţie. Nu mi-au trebuit mai mult de două zile să-l termin, mai ales că dialogurile sunt naturale, descrierile scurte şi cuprinzătoare, iar introducerea în atmosfera descrisă se produce instantaneu.

În mare, povestea este următoarea: Ned Morton, un escoc de profesie, vine în Bucureşti în căutarea Sfântului Graal pentru orice minte criminală - o Madonă de aur în mărime naturală. Dar, presupunând prin absurd că ar găsi-o, simpaticului escroc i-ar rămâne şi misiunea extrem de dificilă de a scoate preţioasa statuie dintr-o Românie comunistă, în care nimic nu mişcă fără ca oamenii legii să ştie. Şi de asta încearcă să-l convingă şi complicii lui, fără folos însă.

Organizează cu măiestrie o evadare din închisoare pentru fosta soţie a celui care a adus statuia de aur în România, doar că... socoteala de-acasă nu se potriveşte nici pe departe cu cea din târg. În locul Olgăi Tudor evadează nimeni alta decât Melania Lupu, care a fost închisă pentru ... ceva ce o să fie dezvăluit abia la finalul romanului.

Melania nu se pierde cu firea, interpretează cu naturaleţe rolul celei cu care a fost confundată, doar că are nevoie de ceva timp pentru a-şi da seama unde e ascunsă statuia. Nimic mai simplu. Organizează pentru asta o vânătoare de pisici negre, pentru a-l găsi pe Mirciulică, prietenul ei mustăcios. Iar Ned şi complicii lui golesc Bucureştiul de nu mai puţin de 320 de pisici negre, de unde şi titlul romanului.

Descrierea vânătorii m-a făcut să râd cu lacrimi, iar partea bună e că aventura de-abia de-aici începe. Melania Lupu reuşeşte să-i pună şi pe poliţişti şi pe infractori pe jar, dar o face cu atâta farmec şi cu atâta inocenţă încât singurul care o depistează este Ned, dar şi el are dubii de cele mai multe ori. Peripeţiile prin care trec personajele din roman sunt multe şi felurite şi toate se întâmplă în doar câteva zile.

Finalul cărţii ne lasă cu sufletul la gură şi ne promite o următoare ispravă a eroinei, una şi mai şi decât cea pe care tocmai am citit-o.


marți, 9 octombrie 2012

Recomandare lectură (10): "Moştenitoarea" - Julio Dinis

Am rămas datoare cu un mic rezumat pentru romanul lui Julio Dinis.

Cartea cu care autorul portughez a avut un succes răsunător a apărut în 1867 şi  numeşte "Protejatele domnului Rector". Un an mai târziu vede lumina tiparului şi "Moştenitoarea" ("A Morgadinha dos Canaviais"). Recunosc, mi-a luat ceva mai mult timp să îl termin, nu prea m-am mobilizat să citesc mai mult de câteva pagini de fiecare dată când am deschis volumul. Doar spre final, când deja eram captivată de poveste şi voiam să ştiu ce se va întâmpla, cum se va sfârşi, nu am mai lăsat cartea din mână.

Lectura a fost ceva mai greoaie, un pic mai greu de digerat. A fost prima carte scrisă de un portughez pe care am citit-o eu până în acest moment. Mi-a înfăţişat o serie de elemente dintr-o cultură despre care nu aveam nici cea mai mică idee. Obiceiuri de înmormântare, viaţa politică, rolul bisericii în societate şi, nu în ultimul rând, clasica poveste de iubire. Care de fapt nu e clasică deloc. Cele două personaje principale ale romanului, Henrique şi Madalena, figurile care dau viaţă paginilor, ale căror sentimente, gânduri şi fapte sunt exprimate cel mai mult, NU rămân împreună. Cine rămâne cu cine şi de ce nu are rost să povestesc, dar finalul e oricum unul fericit pentru aproape toată lumea.

Spuneam mai sus că descrie şi viaţa politică. De fapt, destul de mult. Alegerile locale reprezintă o ocazie foarte bună de a contura diferite tipuri de personalităţi, de a vedea intrigile dintr-o comunitate mică, ipocrizia, cum se lasă oamenii conduşi la vot fără să ştie ce fac (cam ca în zilele noastre). Finalul alegerilor îmi aminteşte de operele lui Caragiale, cu răsturnări de situaţie, cu haz, cu tragedie, cu oameni care îşi schimbă tabăra în funcţie de interese.

Pe partea de rol al bisericii în societate, ne arată cum misionarii impuneau penitenţe dificile pentru păcate inexistente, cum ideea de feminitate sau de cochetărie a unei femei era condamnată din greu, iar singura soluţie pentru a nu arde în flăcările iadului era să se tundă şi să se roage într-una. Dar nu vă temeţi, autorul prezintă cu ironie toată această influenţă bisericească, iar cele mai multe personaje din roman nu sunt nici ele de acord cu misionarul, care o să fugă mâncând pământul din mica localitate portugheză.

Per total, o carte frumoasă, pe care o recomand cu drag!

luni, 8 octombrie 2012

O şefă cum ar trebui să fie

Probabil o să-mi atrag ceva antipatii cu postarea asta, dar îmi iubesc locul de muncă! De-abia aştept să vin la serviciu, îmi place atmosfera de aici, îmi plac colegii, îmi place ceea ce fac, dar mai ales îmi place şefa mea. Sau, de fapt, îmi place cum se comportă cu mine.

După un început mai stângaci în prima săptămână de lucru, când am întârziat de două ori, deşi primul lucru pe care mi l-a spus este că este foarte strictă în legătură cu punctualitatea (şi m-a dus în sala de şedinţe pentru a-mi atrage atenţia, moment în care m-am simţit ca un elev mustrat de profesor), aproape cinci luni mai târziu avem o relaţie extraordinar de bună.

Îmi spune clar ce task-uri am de făcut, îmi explică acolo unde am neclarităţi, mă laudă atunci când fac ceva foarte bine din prima, nu a ridicat nici măcar o dată tonul la mine dacă ceva nu a fost făcut cum trebuie, este mai mereu veselă şi plină de viaţă, respectă pauzele şi nici nu se pune problema de muncă peste program.

Când la fel, în prima săptămână de lucru am întrebat-o dacă pot lua nişte materiale acasă pentru a mă familiariza mai repede cu ceea ce am de făcut, mi-a răspuns că timpul liber este timp liber, iar că ceea ce am de făcut la muncă o să învăţ pe parcurs, în orele de muncă.

Concluzia: am o şefă aşa cum ar trebui să fie. Acum sper că n-am cobit. : )))

vineri, 5 octombrie 2012

Decizii, decizii...

Nu-i niciodată uşor să iei o decizie. Mai ales atunci când nu te afectează doar pe tine. De ceva timp stăteam în cumpănă, pentru că mi se părea constant că lipseşte ceva. Sau că ceva nu e cum ar trebui să fie. Şi îmi place să cred că nu sunt tipul de persoană care se mulţumeşte cu ceva ce nu-i convine. Vreau să cred că pot să evoluez constant, atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional.

(Robert Bosch afirma că "Întotdeauna ar trebui să căutăm modalităţi de a îmbunătăţi situaţia existentă. Nimeni nu ar trebui să fie mulţumit cu ceea ce a realizat, ci ar trebui să încerce mereu să facă şi mai mult.")

Blogul nu-l ţin pentru a-mi pune frustrările sau sentimentele pe tavă, niciodată nu a avut scopul ăsta. Dar azi fac o excepţie. Într-o zi m-a izbit o replică din "Totul despre sex", spusă de Samantha: "I love you, but I love me more". Şi atunci am ştiut ce trebuie să fac. Am pus un punct, poate cel mai dificil de până acum. Înainte de el calea a fost presărată de virgule, de "dar dacă...", de răzgândiri şi întoarceri, până n-am mai avut cum să pun problema.

Aşa că de azi o iau de la capăt. Intuiţia îmi spune că decizia a fost corectă. Timpul îmi va confirma, cred eu. Nu-i niciodată uşor să iei o decizie.

joi, 4 octombrie 2012

Coșmarul cumpărăturilor sau de ce urăsc eu să fac piața

Să nu ne înțelegem greșit. Ca aproape orice om normal, ador să fac cumpărături. Ador să sparg bănuții munciți cu greu pe lucruri care îmi plac, pe care mi le doresc și, de ce nu, le merit. Mai urât când e vorba de abonamente, cartele de telefon, chirie, întreținere și altele de soiul.

Postarea asta e însă despre altceva: despre făcut piața. Și nu de capul meu, cu ce îmi place sau ce am poftă atunci, ci cu lista. Pentru că deși a sta în casă cu o iubitoare a bucătăriei și tot ce ține de asta este de cele mai multe ori un vis frumos, sunt și momente în care bula de săpun se sparge și mă trezesc cu nasul în asfalt, cu lacrimi împleticite și fără să mai știu ce direcție s-o apuc sau de unde să mai fac rost de o mână să car bagajele.

Și nu vă gândiți că sunt semne prevestitoare ca să-mi dau seama ce mă așteaptă. Ziua începe normal, ca și cea de dinainte sau cea de după, cu mine lenevind cinci minute mai mult în pat dimineața sau, din contră, mai matinală și cu 10 minute mai repede afară pe ușă. Și ziua-și continuă cursul firesc, cu micile întâmplări, până când.... vine telefonul!!! și apoi... mesajul!!!

Telefonul e de forma: "Pe unde ești?/Cât mai ai până ajungi acasă? Ia-mi și mie vreo două chestii când vii." Și-atunci să te ții. Uneori scap ieftin, cu pâine, apă sau ceva mai accesibil, dar sunt și momente când vrea pătrunjel la 10 noaptea... PENTRU DECOR!!!!! Iar atunci când lista e prea lungă și evident că uit cel puțin jumătate din lucruri chiar în timp ce mi le spune, conversația e urmată de un sms în care listuța ia o formă ceva mai coerentă.

"Și ce-i atât de greu în a face cumpărături atunci când ai lista în față?", s-ar putea întreba cineva. E foarte greu!!! Pentru că universul îți este dat peste cap de la primul element de pe listă și începe cu banala întrebare a vânzătoarei de la magazin: "Pungă mică sau mare?". Moment în care mă blochez, că nu știu ce vrea să facă cu respectivul ingredient și nu știu dacă îi ajunge o pungă mică sau are nevoie de una mare. Dar lucrurile sunt departe de a se fi terminat, urmează avalanșă: "Degresat sau normal? Nu avem la cutie, doar vărsat. Vă dau așa? Nu avem la rotiță, doar dreptunghi, nu avem la caserolă, doar la pungă" etc etc etc. Moment în care văd negru în fața ochilor și răspund resemnată "da" sau "nu" la întrebări.

Și pornesc supărată spre casă, cu mâinile pline de pungi și pungulițe, știind că deși mi-am dat silința, tot o să fie ceva care mi-a scăpat sau nu e cum ar trebui să fie...


miercuri, 3 octombrie 2012

Clementin a fost eliberat, eu am primit cărţi, toată lumea e fericită

În caz că vă întrebaţi, Clementin e un tânăr de 25 de ani care n-a citit în viaţa lui o carte. Aşa că un mim de la editura Nemira îl răpeşte şi îl forţează să citească dacă nu ghiceşte cartea care îi este mimată (povestea întreagă aici).

Dar eu, spre deosebire de Clementin, am ghicit două dintre cele cinci cărţi mimate, aşa că am primit două vouchere de câte 30 de lei pentru a face cumpărături de pe site-ul lor, plus o carte gratis. Aşa că aseară am mers frumuşel la librăria de pe Magheru şi mi-am luat mica avere. Pe măsură ce o să le citesc, rezumatele cărţilor o să le pun şi pe blogul Nemira, pentru reduceri la achiziţiile următoare. Dacă vă interesează, au o mulţime de oferte foarte avantajoase, plus o librărie mică şi cochetă pe bulevardul Magheru, deschisă şapte zile din şapte, până la ora 22.00.

Recunosc, am mai stagnat la capitolul lectură în ultima vreme, cartea "Moştenitoarea" scrisă de Julio Dinis aşteaptă răbdătoare la mine în geantă să-i mai arunc câte o privire. Dar cum sunt dornică să încep să descopăr mini-biblioteca de acasă, cred că o să mă pun mai serios pe citit (nu de alta, dar am încercat varianta cu cititul a două-trei cărţi în acelaşi timp şi nu prea-mi place).

Și cum am promis de o groază de vreme o poză și cu colega de apartament: iat-o!



marți, 2 octombrie 2012

Dacă mă lasă mama...

Am aproape 24 de ani, sunt plecată de mai bine de cinci ani de acasă în Bucureşti, lucrez de mai bine de doi ani şi sunt pe banii mei tot de-atunci. Şi-atunci, de ce atunci când mă invită cineva undeva (gen vizită, excursie, drumeţie etc), primul gând care-mi răsare în minte e "Stai să văd dacă mă lasa mama..." ? :)))

Nah, când stăteam pe banii ei, normal că trebuia să-i cer atât voie, cât şi bani. Şi dacă la prima parte nu-mi era atât de greu, la cea de-a doua aveam mai mereu bătăi de cap. Şi cum a doua o condiţiona pe prima, că fără bani unde să pleci, trebuia să-ncep munca de convingere din timp.

Cu toate astea, undeva prin clasa a XII-a am început să trec de la "Mă laşi şi pe mine să merg nu ştiu unde" la "Vezi că mă duc şi eu nu ştiu unde". A mers o dată, de două ori, dar la un moment dat evident că s-a prins şi mama şi mi-a zis că nu-i place cum pun problema. :D

Cel mai greu mi-a fost însă în vacanţele de vară din anii de facultate, când mergeam acasă la Văleni, momente în care evident trebuia să dau socoteala. Acum, când merg acasă, le zic informativ că ies sau pe unde. Dacă începe să se lase seara şi nu mă pregătesc de plecare, încep ai mei să mă întrebe: "Dar tu nu ieşi nicăieri?"

Dar revin: de ce primul meu impuls e să văd "dacă mă lasă mama"? :-??

luni, 1 octombrie 2012

Take things for granted

Niciodată nu am ştiu exact cum să traduc expresia. Poate "a lua lucrurile de bune". Dar nu mi se pare atotcuprinzător. Mi se pare că această expresie, atunci când  e folosită, arată că vorbitorul e într-o stare de frustrare latentă, o frustrare care poate creşte până la proporţii nebănuite.

Recunosc, au fost situaţii în care am luat oameni sau situaţii "for granted", deşi nu era cazul, dar mă enervează teribil când mi se întâmplă. Nu sunt genul care să se certe (mama şi sora mea sunt probabil singurele două persoane care nu ar fi de acord cu această afirmaţie), însă uneori simt că explodez de nervi şi abia mă abţin să nu dau curs impulsului de a ţipa, de a reproşa, de a trânti, sparge ceva etc.
Nu ştiu dacă e bine. Nici nu contează, nu am de gând să-mi schimb stilul prea curând.

Ce voiam să subliniez e că nu ar trebui să luăm lucrurile de bune. Nici jobul, nici sănătatea, nici prietenii. Aşa cum ştim prea bine, nimic şi nimeni nu este de neînlocuit. Şi probabil ar trebui să-i apreciem mai mult pe cei din jurul nostru, iar ei să ştie asta.