marți, 27 aprilie 2010

Retrospectiva de weekend


Odată cu ultima zi de facultate a venit inevitabil şi sesiunea. Printre examene şi proiecte supraaglomerate, dar amânate în ultimul moment, mi-am găsit cumva timp să ies din casă şi să văd ce mai are Bucureştiul de oferit în weekend.
Oferta a fost variată: de la un târg de joburi de la care m-am ales cu plicuri de 3 în 1, acadele, pixuri şi chiar un carneţel ( dar nu un job ), la formidabilul hot-dog la 1 leu de la Ikea ( care a adus şi tava de brioşe a surorii mele, ce a şi fost inaugurată în următoarea zi ), până la festivalul de film B-EST, la care am văzut „Portretul luptătorului la tinereţe” şi „Un om singur”. Am văzut şi câţiva dintre actorii din filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”, precum şi pe Dan Teodorescu, solistul trupei Taxi. Noaptea de sâmbătă a avut un final nu foarte fericit, ce s-a concretizat printr-o „plimbare” de la Romană până în Grozăveşti, pentru că ultimul metrou trecuse demult.
Duminică a adus o cafea băută cam pe fugă, o plimbare prin Tineretului ( de fapt, am stat la o terasă, nu ne-am plimbat prea mult ) cu Stres, o vizită la sora mea, ce a presupus două salate şi multe brioşe, şi jumătate din ultimul film de la B-EST, din care trebuie să recunosc că n-am înţeles mai nimic.

joi, 22 aprilie 2010

Done. It’s over.


Am făcut-o şi pe asta. Am terminat o facultate. Azi a fost ultima zi. Mi-a amintit mult de acum trei ani, când am terminat liceul. Atunci am plâns cu toţii, inclusiv dirigintele nostru. Nu se compară cu acum. Simt o părere de rău când mă gândesc că poate nu am trăit din plin anii ăştia de facultate, dar nu merită să verşi lacrimi. Poate în liceu erau alte vremuri, alţi oameni, altă gândire. Acum… asta a fost. Ce urmează?

sâmbătă, 17 aprilie 2010

"Toti fiii mei"




Trecuse ceva timp de cand nu am mai mers la teatru. Si a venit timpul sa rezolv aceasta problema. Sambata seara mi-am petrecut-o in TNB, vazand timp de mai bine de doua ore si jumatate piesa “Toti fiii mei”, scrisa de Arthur Miller.
Victor Rebengiuc joaca rolul unui bogat om de afaceri din anii ’50 din America, om care are cate ceva de ascuns. Pe baza disparitiei unuia din fiii sai si a faptului ca celalalt fiu vrea sa se insoare cu logodnica primului, aflam ca tatal a fost implicat intr-o poveste destul de urata, poveste in urma careia tatal logodnicei a intrat la inchisoare. Da, pare destul de complicat, dar de-a lungul piesei itele se descurca frumusel. Timpul trece repede daca va lasati captati de subiectul piesei si de interpretarea actorilor. : )

Intr-o alta ordine de idei, cine sunt “mergatorii la teatru”? De unde apar toate aceste persoane care seara de seara umplu salile de spectacol? Pana sa incep sa merg si eu din cand in cand la cate o piesa, imi faceam griji ca fenomenul de a merge la teatru e pe cale de disparitie. Dar nici pomeneala. Salile sunt aproape pline in fiecare seara. De la batrani pana la elevii de gimnaziu, locurile din TNB se umplu pentru cateva ore de evadare, evadare prin cultura.
Dar sa nu credeti ca sunt toti civilizati. La inceputul piesei cineva facea mare galagie ca i s-a ocupat locul, iar persoana a fost potolita de Victor Rebengiuc, care i-a sugerat ca alta data sa vina la timp daca vrea sa isi gaseasca locul.

joi, 8 aprilie 2010

Copilăria mea, copilăria lor...


Mă gândesc uneori la cum eram eu când eram copil. În afară de faptul că eram o împiedicată (spre disperarea mamei) şi că puneam întrebări tot timpul (spre disperarea surorii mele :D ), eu cred că am fost un copil cuminte.
Mi-am amintit că am auzit de curând, când am fost în Carrefour, o fetiţă spunându-le părinţilor: „La mine nu vă gândiţi deloc...Măcar o jucărie, una mică...”
În plus, văd frecvent copii răsfăţaţi, care ţipă şi fac urât dacă părinţii nu le fac poftele. Spre deosebire de ei, fetiţa de mai sus e de lăudat, avea un discurs persuasiv, nu se manifesta prin plânsete şi gălăgie.
Când eram eu mică şi ieşeam sâmbăta în oraş cu părinţii la piaţă (sâmbăta e la Văleni ziua de piaţă), mama îmi făcea instructajul de acasă: „Oana, să ştii că nu avem bani. Să nu ne ceri nimic, că nu avem bani să îţi luăm”. Nu înţelegeam niciodată de ce însă ne opream la dozatorul de îngheţată şi îmi cumpăra mereu, de multe ori fără ca măcar să vreau. Mulţi ani mai târziu mi-a zis că îi era milă de mine, cum să nu îmi ia nimic? Îmi ţinea discursul preventiv, ca să nu îi cer ceva scump, dar că o îngheţată îşi permitea şi ea să îmi ia. Ce-i drept, nu ţin minte să fi vrut vreodată ceva scump, aşa cum se temea ea...
„Pe vremea mea...” parcă erau mai cuminţi copiii. Cel puţin aşa ţin eu minte.

marți, 6 aprilie 2010

Visele noastre


M-am gândit de multe ori dacă visele mele înseamnă ceva.

“Interpretarea viselor este magistrala care duce la cunoaşterea inconştientului”, afirmă Freud.
El împarte visele în trei :
 visele clare, specifice copiilor şi care sunt inspirate de nevoi fiziologice,
 visele rezonabile care au o anumită coerenţă logică,
 visele obscure, incoerente şi absurde.

Am păţit de câteva ori să mi se pară atât de bizar ceea ce visam, atât de diferit de realitatea de care eram conştientă încât să-mi dau seama că este doar un vis. Şi atunci să mă relaxez şi să aştept ce se întâmplă mai departe, de parcă aş fi fost la cinema. Dar au fost dăţi în care să mi se pară visul atât de real încât să fiu convinsă că anumite lucruri s-au întâmplat cu adevărat.
Cel mai frustrant însă e atunci când uit visul. Mă trezesc dimineaţa cu impresia clară că o să-l ţin minte, dar dacă adorm la loc uit.
Am întâlnit persoane care mi-au spus că ele nu visează. Eu cred că toţi visăm. Voi ce credeţi?