marți, 25 octombrie 2011

Recomandare lectură (2):Galaad


De obicei atunci când spunem că nu avem timp pentru ceva spunem de fapt că nu vrem să ne facem timp pentru lucrul respectiv. La fel şi eu cu cititul. Pot să mă plâng cât vreau că sunt ocupată, că nu mai am timp să citesc, dar adevărul e că nu ma opreşte nimeni. Poate doar pasiunea mea pentru serialul „Roswell”, recent redescoperit, care-mi ocupă serile de ceva timp. Şi faptul că până acum pur şi simplu n-am avut cărţi.
Dar am fost ajutată să descopăr anticariatul „Ex Libris” (poate cineva să mă lămurească dacă e acelaşi care era în pasajul de la Universitate?), de unde mi-am luat trei cărticele pentru sufletul meu.

Una dintre ele este „Galaad”, scrisă de Marilynne Robinson. Două seri mi-au fost de-ajuns pentru a intra în universul descris de câştigătoarea premiului Pulitzer. Un pastor bătrân, cu probleme cu inima, dar cu o soţie tânără şi cu un fiu care în mod normal ar fi trebuit să-i fie nepot îşi dă seama cu tristeţe că nu o să-şi vadă băiatul crescând.

Astfel se hotărăşte să-i lase o scrisoare (devenită roman) în care să-i spună toate lucrurile pe care nu o să apuce să i le zică. Istoria familiei se amestecă în povestirea bătrânului (care se simte tânăr şi nu-şi doreşte sub nicio formă să moară) cu întâmplările actuale, cu gândurile lui, din care ies la iveală toate acele defecte omeneşti (invidie, paranoia etc) la care nu te-ai aştepta de la un pastor.

Trecutul este descris din perspectiva unui băiat, actualitatea din perspectiva unui bătrân, dar atât de uşor se face trecerea, încât cartea e de înţeles la orice vârstă. Referirile biblice sunt şi ele foarte subtil aduse în discuţie. V-o recomand cu drag. Lectură plăcută!

miercuri, 21 septembrie 2011

Vortex-ul Spaţiu – Timp


Mie una îmi place să citesc despre planete. Da, despre tot felul de planete: roşii, pitice, gigant, de diamant, de fier, cu atmosferă, fără atmosferă, aflate în galaxia noastră sau la zeci de ani lumină depărtare, despre găuri negre, antimaterie etc.
Dar sunt foarte multe lucruri interesante de descoperit şi despre planeta noastră. De exemplu, am aflat că ultimele cercetări ale specialiştilor de la NASA au dovedit că Pământul se află în mijlocul unui vortex spaţiu – timp, lucru pe care Einstein l-a prezis acum aproape 100 de ani.

Pe 4 mai 2011, cercetătorii au avut certitudinea că spaţiul şi timpul sunt distorsionate în jurul Pământului. Potrivit teoriei lui Einstein, spaţiul şi timpul se mişcă împreună, formând un fel de material cu patru dimensiuni. Masa Pământului apasă pe acest material, ca o persoană care stă în mijlocul unei trambuline. Pentru faptul că Pământul se roteşte, el atrage materialul acesta într-un vârtej 4D, în mijlocul căruia ne aflăm şi noi.

Nu mă amăgesc că înţeleg mare lucru, dar e bine de ştiut. Dacă vreţi să mai aflaţi câte ceva: http://science.nasa.gov .

luni, 29 august 2011

Weekend la Braşov



Distanţa dintre Văleni şi Braşov este cu câţiva kilometri mai mică decât cea dintre Văleni şi Bucureşti. Cu toate astea, e prima oară când am reuşit să ajung în Braşov (a doua dacă punem la socoteala săptămâna petrecută în Poiană cu ocazia şcolii de leadership din 2009, dar atunci am stat doar sus în Poiana Braşov).

Aşa că am hotărât să rezolv problema, mai ales că aveam câteva persoane dragi de văzut prin oraş. M-a cazat Raluca, o bună prietenă de la facultate, pe care nu o mai văzusem de mai bine de un an. Tot ea mi-a fost şi ghid turistic. Am vizitat Biserica Neagră, unul părculeţ (incomparabil mai mic faţă de cele din Bucureşti), primăria şi tot ce înseamnă centrul. Bineînţeles că nu am pierdut ocazia de a lua câteva prostioare care să-mi amintească de oraş. Am şi primit câteva care să-mi amintească de Raluca. De parcă aş vrea să o uit.: P

Ne-am oprit la una din terasele din centrul vechi. Foştii mei colegi de clasă din liceu nu s-au lăsat prea mult aşteptaţi, aşa că am avut parte de o zi de sâmbătă frumoasă, alături de prieteni buni, în care am povestit o groază, nu am bârfit, aşa cum am fost acuzate la un moment dat. : )))
Serile au fost şi ele foarte plăcute, mai ales cea de vineri, care ne-a prins până pe la 3-4 dimineaţa povestind, iar eu şi Raluca încă mai aveam ce ne spune. Deh, aşa se întâmplă când te vezi din Paşte-n Crăciun.

Evident că weekend-ul a trecut mult prea repede şi a trebuit să mă întorc în Bucureşti. Mă bătea la un moment dat gândul să mă mut în Braşov (aşa, cu forţa :D), dar am decis că ar fi mai bine să mai merg de câteva ori pe acolo înainte de a lua vreo decizie. : )))

Dacă vă interesează, iată şi cealaltă variantă a povestirii aici
.

luni, 22 august 2011

Expiratul din Vamă


Am fost în 2 mai în vara asta. Nu acum, sunt deja mai bine de două săptămâni de atunci (repede rău mai trece timpul ăsta). Şi-ntr-o seară am ieşit în Vama Veche, în Expirat. Aproape uitasem, trec weekend-urile astea cu viteza luminii. :)))
Doar că se pare că pe moment am fost chiar încântată, dovadă stând un sms pe care l-am salvat în Ciorne pe telefon, după ce m-am întors de acolo, cu gândul să îl transform într-o postare mai elaborată :


„ Cine a fost cel puţin o dată în Vama Veche a auzit cu siguranţă de Expirat. Vineri noapte m-a prins în atmosfera de Vamă, într-un club cu decoruri bizare, dar cu un efect plăcut. Găletuşe transparente de 0,5 kg stau agăţate pe toată marginea localului, manechine acoperite cu celofan atârnă în tot felul de poziţii pe bârnele de susţinere, iar în centru, în loc de candelabru, zeci de sticle goale de bere stau suspendate cu gura în jos.
Undeva pe la ora 2 au venit şi cei de la ROA să ne în-cânte. Pe lângă cunoscuta melodie „Ne place” am putut asculta şi alte piese de pe noul album. Sute de tineri dansau înghesuiţi în nisipul din local, ignorând frigul. Vibraţiile basului lângă care am stat ar fi fost în stare să trezească şi un mort din mormânt. Noroc că nu au făcut-o. : D
Din când în când, o maşină a Poliţiei trecea pe lângă, probabil să verifice dacă lucrurile sunt în ordine. Şi alte maşini veneau până pe nisip. Cele cu fete pe tocuri, care nu pot merge pe jos, plus cele cu băieţii în pantaloni albi de in, după cum mi-au explicat însoţitorii mei de vineri seară.
Muzica a fost în general veche. Şi în totalitate bună. ”


P.S.: Mi s-a confirmat încă o dată că nu am stofă de jurnalist, nu le am cu exclusivitatea. Noroc că inima mea e axată pe PR. : )))
Weekend-ul ăsta merg la Braşov, la o prietenă. Sper să nu mai treacă iar aproape trei săptămâni până vă povestesc cum a fost. : D

marți, 16 august 2011

De ce iubesc Bucureştiul

Prin Bucureşti am călcat prima oara cândva prin 2003 – 2004, după ce m-am rugat îndelung de soră-mea să mă ia în vizită. Strânsesem ceva bănuţi de o groază de timp şi de-abia aşteptam să-i sparg pe hăinuţe şi cărti de la anticariat.
Doamne, cât mai citeam pe vremea aia... Zeci şi zeci de volume, nu mă mai săturam de ele. Acum... cu greu îmi rup 10 – 15 minute pe seară să văd ce mai face Hans Castorp în „Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann.

Am stat cu nasul lipit de geamul microbuzului tot drumul, să nu pierd nimic. Zâmbesc acum când îmi amintesc, n-am ce pierde, în afară de două grădini cu muuulţi pitici coloraţi. Sunt frumoşi. : )
Când am coborât la Gara de Nord eram suspect de tăcută. Făceam doar ochii mari. Nu m-au speriat nici aurolacii murdari cu pungi şi mai murdare, nu m-a speriat nici mulţimea de oameni ce părea să se grăbească spre acceaşi direcţie necunoscută, nici metroul, nici toate lucrurile urâte pe care le auzisem despre Bucureşti.
Nici nu pot spune că mi-a plăcut. La plecare i-am zis soră-mii că nu înţeleg de ce îi place atât de mult oraşul, nu e nimic deosebit. A rămas dezamăgită.

Am fost apoi din nou poate după vreun an. Cele 3-4 zile petrecute aici au trecut imediat. De data asta am stat în cămin, în Kogălniceanu, soră-mea nu mai stătea de vreme bună în gazdă. Cineva a crezut că sunt studentă, am fost cea mai fericită.
Zilele alea am stat mai mult singură, prinsesem un obicei să merg pe jos de la cămin până la Universitate, în pasaj. Era o Mecca pentru mine acel pasaj, o să-l regret toată viaţă. Părerea mea e că acolo găseai tot ce voiai: de la Mc la bancomate, de la anticariate la magazine de bijuterii, de la xerox-uri la cafenele. Absolut orice. Mă pierdeam cu orele în atmosfera aia de subteran şi clipeam uimită când ieşeam şi vedeam că afară e cald şi lumină.

Apoi porneam înapoi spre cămin, cu plasa plină cu cărţi. Uneori mă opream prin Cişmigiu, răsfoiam câteva pagini dintr-o carte, mă uitam zâmbind la păsări, la copaci, la oameni. Undeva în spatele curţii căminului era o gogoşerie. Acolo am mâncat cele mai bune gogoşi, mari şi pufoase, pline de zahăr. Seara stăteam în părculeţul din curtea căminului şi mă gândeam: „În câţiva ani asta va fi viaţa mea”.

Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de Bucureşti.



joi, 28 iulie 2011

Vara in Costinesti

Stau de cateva zile bune si ma intreb ce anume sa scriu pe blog. L-am neglijat, stiu. Mereu fac asa, mai ales atunci cand imi propun sa n-o fac.
Din mai de la ultima postare si pana acum a trecut o mica vesnicie. Timp in care lucrurile se schimba. Ar fi mult sa descriu toata perioada, ma voi rezuma doar la mare, e cea mai recenta amintire.

Am fost din nou in Costinesti. Al treilea an. Despre experientele dintr-un an anterior am zis cate ceva aici.
Ma simt ca un pictor in fata panzei albe. Trebuie sa ma gandesc serios cu ce culoare voi incepe, ce ton sa dau povestirii si ce anume vreau sa surprind.

A fost… frumos si scurt. Ca un vis. Ca vara. Ca viata. Am ramas cu nostalgia ca s-a terminat. Nu prea am stiut clar diferenta intre zi si noapte, acolo e agitatie tot timpul. Scenele filmului pe care l-am trait se suprapun in mintea mea. Stiu ca am dansat mult, m-am plimbat, am stat pe plaja si am numarat bobitele de nisip caldut, am vazut cum se trezea soarele din mare, am simtit vantul ce-mi canta in ritmul verii, am ras pana cand mi-au dat lacrimile, am primit afectiune cat sa-mi ajunga un an intreg (anumite persoane stiu despre ce vorbesc, corect? : )) ), am vorbit mult si despre orice, m-am bronzat, m-am intalnit cu un prieten drag (unul singur, dar bun), am trait momentul.


Daca si voi ati ramas cu o usoara nostalgie, cu gandul la mare, cu gandul la o evadare, atunci mi-am indeplinit scopul. : )

miercuri, 11 mai 2011

Moartea frigiderului




Auzi mereu mituri de acest gen. Ca prietenul nu stiu carui prieten a patit-o. Ca a fost de ajuns o clipa de neatentie si totul s-a terminat.
Stai langa el luni bune, poate chiar ani, te obisnuiesti cu zgomotele pe care le face, ii stii fiecare suspin, ii multumesti in gand cand tace, iar la un moment dat sunetul lui e ca si cantecul unui greier. E parte din viata ta, stii ca fara el ti-ar fi greu.
Vrei sa ii faci un bine, sa-l faci iar ca la inceput. Sa fie curat si proaspat, sa fie multumit si el. In scoti din priza, scoti tot ce e in el, le asezi pe masa intr-o ordine de tine stiuta, lasi usa larg deschisa. Si astepti. Si astepti.
Dar cat sa tot astepti? Stie si el ca nu ai atata timp. La un moment dat te impacientezi, te gandesti la tot felul de trucuri care ar putea economisi din timp. O oala cu apa calda in congelator, un cutit cu care sa crestezi gheata pe ici-pe colo. Sunt bune, in cea mai mare parte a timpului functioneaza. Insa ai clipa aia in care nu stii cum… dar ai comis-o. L-ai ucis. Brutal, cu varful unui cutit. Si vezi ca isi da duhul langa tine, auzi cum iese aerul ( freonul, presupun ) pe undeva si nu ai cum sa il opresti.
Trebuie sa imi iau “La revedere” de la frigiderul meu. S-a mutat cu mine din octombrie, iar azi-noapte l-am ucis. Acum mai are doar doua posibilitati de existenta: fie il fac dulap, fie bancuta pe hol.

miercuri, 4 mai 2011

Soacră de Bucureşti . Aşa, ca principiu.


Am citit mai demult pe blogul cuiva că de când şi-a luat maşina nu i se mai întâmplă chestii de povestit, la fel cum i se întâmpla când mergea cu RATB-ul.
Eu folosesc frecvent autobuzul, tramvaiul şi metroul, n-am ce face. La fel şi multe alte personaje pitoreşti de pe la noi. Deunăzi, o tanti trecuta bine de 60 de ani, dar cu un par vopsit de un negru izbitor, a început să se plângă de nora ei. Persoana de lângă ea arunca din când în când un compătimitor „Ooooh” sau „Aaah”. Se pare că acestea erau motive suficiente pentru ca soacra să continue furioasă cu nemulţumirile ei, cu o voce suficient de puternică încât să fie auzită până în cel mai îndepartat colţisor al tramvaiului.
Drumul de la Piaţa Hurmuzachi până la Eroilor nu mi s-a părut niciodată mai lung. Frustrarea principală a femeii era faptul că nora lucrează de noapte şi doarme toată ziua. Astfel nu se văd mai deloc, deşi locuiesc în acelaşi apartament cu două camere din Capitală. O altă problemă era faptul că fiul ei se înţelege bine cu soţia, astfel mama soacră nu e crezută în frustrarile ei.
Cel mai important i se părea acesteia faptul că ea spală, calcă şi găteşte, în timp ce nora face doar curăţenie. La această replică, a fost întrebată cu un ton mirat de vecina de scaun: „Cum?? Spălaţi de mână??” Răspunsul a venit firesc: „Ah, nu, avem maşină de spălat. Dar aşa, ca principiu”.

miercuri, 9 martie 2011

Cum să pierzi un salariu de 2 milioane de dolari sau Când se satură omul de bine


Câţi puşti de 18 ani, exmatriculaţi din liceu cu câteva săptămâni înainte de absolvire, se gândesc că vor fi cei mai bine plătiţi actori de seriale din toată lumea? Nu ştiu, nu cred că prea mulţi, dar Charlie Sheen a fost unul care chiar a reuşit lucrul ăsta. Păcat că nu l-a ţinut prea mult.
A ajuns să câştige 2.000.000 de dolari pentru fiecare episod din sitcomul „Two and a half men”. Mie una mi-ar trebui peste 400 de ani ca să strâng banii pe care el îi ia pentru 20 de minute de muncă.
Carismatic, enervant de sigur pe el şi plin de bani este personajul pe care îl interpretează Charlie în binecunoscutul serial „Two and a half men”. Şi-a încercat el norocul de-a lungul timpului prin diverse filme, dar niciunul nu l-a făcut cu adevărat să se remarce. Poate "Wall Street", dar parcă e prea mult de-atunci. Însă rolul lui Charlie Harper i s-a potrivit ca o mănuşă. Sau a fost făcut special ca să i se potrivească.
Dupa un contract de 7 sezoane (în 7 ani), cei de la Warner Bros. s-au gândit să mai profite puţin de notorietarea serialului pentru a face nişte bani, cu încă două sezoane. Dar socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.
Actorul din rolul principal, ce se-apropie cu paşi repezi de jumătate de secol, se poartă ca un tânăr iresponsabil. Te-ai aştepta la mai multe de la un om care a fost căsătorit de trei ori şi care are cinci copii. Oare? Antecedentele sale în materie de alcool, droguri, abuz, violenţă, puşcărie nu-l fac prea demn de încredere.
Asa se face ca aflat la 4 episoade înainte de finalul sezonului al optulea, Charlie Sheen a fost concediat, „effective immediately”, după cum spune comunicatul de presă eliberat pe 7 martie 2011 de CBS şi cei de la Warner Bros. Evident că nu datorită bunei purtări.

luni, 28 februarie 2011

Moş Vasile şi motanul


Moş Vasile îl are pe Tomiţă de patru ani. Doarme cu el în pat, îl urechează dacă se suie pe masă (şi tot degeaba), îi spune să nu mănânce porumbeii vecinilor (că altfel o păţeşte), iar Tomiţă îl ascultă. Ba îi şi răspunde, prin miorlăituri prelungi.

Ce au de împărţit un bătrân de 70 de ani şi un motan de patru ani? Ehe, destule. Numai ei ştiu prin câte au trecut împreună. Mănâncă amândoi, dacă sunt bolnavi se îngrijesc unul pe celălalt. Ba mai mult, până şi în vacanţe tot nedespărţiţi sunt.

A suferit cândva moşneagul, când Tomiţă al lui n-a venit vreo cinci zile acasă. „Îl prinsese un vecin, îl ţinea închis. Om cu suflet rău. L-am auzit eu plângând pe Tomiţă, voia să vină acasă. M-am dus la el, i-am zis „Ce ţi-a făcut, bre, bietul animal?” Ţi-l plătesc, îţi dau o sută de euro pe el, numa’ dă-mi-l înapoi”. Şi i l-a dat, fără să-i ia banii. Îi era drag şi omului, de-aia voia să îl oprească.

Are bani moşul din povestea noastră. A fost mare faianţar la vremea lui. Şi-acum mai face câte o lucrare, când e vremea mai bună. Pensia lui de 10 milioane îi e suficientă să satisfacă dorinţele culinare ale lui şi ale prietenului său mustăcios, ba chiar să se şi plimbe.

Păi n-au fost ei vara trecută 10 zile la Năvodari? Au fost, şi-au găsit gazdă şi au ieşit pe plajă. Au venit două femei frumoase la ei, îl voiau şi ele pe Tomiţă. I-a zis el uneia, „domniţă, fără supărare, eu nu-l schimb pe Tomiţă al meu nici măcar pentru matale”. Şi nu s-a supărat, a râs şi i-a invitat pe cei doi la masă. Au ieşit la restaurant, unde bătrândelul nostru a băut mai mult decât era cazul şi a început să danseze de zor, cu motanul cocoţat pe umăr.

Stă supărat bătrânul, a pierdut trenul şi nu are cu ce ajunge acasă până dimineaţa. Se gândeşte tot la Tomiţă, la ce supărat o să fie că nu i se întoarce prietenul. Şi o să-i fie foame, şi n-o să aibă cine să-i dea de mâncare. Moşul are traista plină, după cumpăraturi a întârziat, i-a luat tacâmuri şi bobiţe lui Tomiţă, dar trenul n-a ştiut să stea să îl aştepte.

„Acum, eu o să mă descurc, îmi iau o sticlă de vin, mâncare am destulă şi stau aici până dimineaţă. Dar bieeetul meu Tomiţă, ce-o fi crezând el, că nu mai vin la el?”
Îi păzesc câteva minute bagajele, dar „el n-are nimic de împărţit cu nimeni, aşa că n-are cine să vină la bagajele lui”. Se întoarce cu o cafea şi cu o sticlă de ţuică ascunsă în sân. N-a luat vin, că era sticlă mare şi se îmbăta. A luat-o mai mult ca să se încălzească. Dar ce, ăsta-i frig? Păi când era el pe vremea războiului la Orşova...

Dar asta e deja o altă poveste şi trebuie să prin trenul...