luni, 28 ianuarie 2013

Ieudul fără ieşire

Rămân mai mereu în urmă cu noutăţile la capitolul teatru. Nu-i vina nimănui decât a mea. Am bifat de-a lungul existenţei mele în Bucureşti (pentru că la Văleni piesele de teatru erau şi sunt în continuare o raritate) destul de multe piese văzute. Fie că este vorba de piese consacrate - "Toţi fiii mei", "Dineu cu proşti", "Molto, grand'impressione", fie că este vorba de "Cântăreaţa cheală" sau altele, parcă niciodată nu-i destul.

Aşa că vineri mi-am petrecut o parte din seară în Club A, unde o trupă de amatori au pus în scenă piesa "Ieudul fără ieşire", de Ioan Es.Pop. Recunosc, în ignoranţa mea m-am întrebat iniţial ce e ăla un Ieud. Este un sat din Maramureş din care poetul se pare că n-a avut nicio ieşire.

Piesa este un exerciţiu teatral, muzical şi vizual, un mod diferit de a citi un volum de poezie contemporană românească.  De fapt, asta a cam şi fost problema - cititul. Sunt sigură că piesa ar fi avut un impact mult mai mare dacă actorii reuşeau să-şi înveţe pe de rost replicile. Dar a fost interesant şi aşa. Se începe cu o metaforă a naşterii, prezintă viaţa copiiilor, dar mai ales a oamenilor care încearcă să scape, dar nu reuşesc. Aşa că-şi îneacă amarul în băutură, zi după zi, la cârciuma din sat.

Recunosc că mi se pare cel puţin surprinzător că cineva poate avea drept sursă de inspiraţie beţia şi băutura, pe care să le transforme în poezie. Dar chiar a doua zi am văzut şi un reportaj la tv în care se vorbea fix despre acest lucru şi am văzut că inspiraţia asta e mai prezentă în literatură decât mi-aş fi imaginat eu.

Mă bucur că la finalul piesei am avut ocazia să-i spun şi uneia dintre tinerele actriţe (cea din poză) că mi-a plăcut interpretarea ei, foarte expresivă.

luni, 14 ianuarie 2013

Jeg-ul amintirilor mele

Citesc din ce în ce mai des că este foarte posibil ca Jeg-ul să se închidă. Acesta este doar unul dintre articolele în care oamenii care au călcat nu o dată pragul micului local aflat în curtea Politehnicii (pentru cei care nu ştiu, adică acolo unde se află Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, că altfel ce treabă aş avea eu cu Politehica?) vorbesc cu drag despre amintirile care le-au rămas de-acolo.

Normal, nici eu nu sunt străină de doza de nostalgie pe care mi-ar lăsa-o să ştiu că nu mai există Jeg. Cinci ani de zile am tocit băncile sau scaunele (în funcţie de sezon) şi mi-am tocit coatele la mesele localului, cel mai adesea afară pe terasă, chiar şi când începea să fie mai frig. Iarna însă ne forţa de fiecare dată să ne izolăm înăuntru, mulţi inşi înghesuiţi la mese de lemn la care ar sta lejer maxim şase persoane. În fum, în zgomotul de fundal care adesea ne făcea să auzim doar pe jumătate spusele celoralţi. Nu conta că ajungeam acasă mirosind de parcă aş fi stat într-o afumătoare.

La început, neiniţiaţii se amuzau când mă auzeau vorbind la telefon cu vreo colegă de facultate: "Ne vedem în Jeg,da?" şi urma inevitabilul: "Unde, măh?". S-au obişnuit până la urmă. Şi ne-am obişnuit şi noi să bifăm prezenţa în Jeg aproape mai ceva ca prezenţa la orele de curs. Şi cum să nu faci asta, când o cafea era 1,5 lei (s-a făcut mai apoi 2), un suc 3,5 lei, o bere vreo 4 lei, iar Corido (atunci când deja mă răsfăţam) vreo 6 lei? Cu vreo 20 de lei îţi asigurai câteva ore bune de conversaţie, fără să ai paharul din faţa ta gol.

Cândva prin anul al treilea, la cursul de PR Online, Jeg-ul era sala de curs. Nici nu avea cum să fie altfel, când la prima oră a dimineţii veneau maxim cinci persoane care aveau nevoie rapid de doza zilnică de cofeină. Proful ne făcea mereu cinste cu cafeaua mai mult decât necesară la ora aia şi vorbeam vrute şi nevrute (să ne înţelegem, în mare parte cu referire la curs, cu vreun laptop în faţă, ne dădea şi teme) şi era unul dintre puţinele cursuri de care îmi părea rău că se termină. Şi cu alţi profi am mai trecut ocazional prin Jeg, pentru socializarea mai mult decât necesară. Nici când eram la master nu prea pierdeam vreo ocazie de a mă opri măcar o jumătate de oră la o cafea.

Un lucru specific Jeg-ului e că este întotdeauna plin. Indiferent de vreme, de perioadă a anului, de sezon, te simţi norocos dacă ocheşti repede o masă liberă. Şi ca un făcut, toaleta este mai mereu închisă (lăsată să se usuce, pentru că tocmai au făcut curat) fix când ai tu nevoie, lucru evidenţiat prin coada unei mături sau a unui mop ce parcă strigă "Pe aici nu se trece!".

Oferta nu e prea bogată şi nici nu mă pot lăuda că am încercat prea multe din preparatele cu denumiri amuzante. Dar dacă vrei să mănânci ceva, primeşti un bon de comandă şi ţi se spune după cât timp să revii, apoi îţi primeşti mâncarea în farfurie de unică folosinţă, alături de tacâmuri, evident, tot de unică folosinţă. Dar hai să fim serioşi, la ce preţuri sunt de unde pretenţia de tacâmuri normale?

Era cât pe ce să-l uit pe Tomiţă, celebrul motan cu pagină de Facebook, care e mai stăpân acolo decât proprietarul. Doarme pe calorifere sau prin braţele vreunei studente, se întinde leneş, vine la mângâieri dacă are chef, iar dacă nu se plimbă alene printre mese.

Sunt multe localuri în care am fost prin studenţie, dar de Jeg mi-ar părea cel mai rău să se închidă. Există şi o petiţie care poată fi semnată în încercarea de a opri acest lucru. Eu am semnat-o de foarte multă vreme.

miercuri, 9 ianuarie 2013

"Bună dimineaţa, domnişoară!"

În drumul meu matinal spre serviciu  trec de cele mai multe ori prin parcarea unui hotel pentru a scurta puţin din traseu. Zi de zi, la datorie, vreo trei - patru muncitori în salopete albatre fac lună parcarea respectivă. Şi la fel, în fiecare dimineaţă, mă salută respectuos: "Bună dimineaţa, domnişoară!". Unul, mai tupeist, adaugă uneori: "Sunteţi frumoasă!". De fiecare dată ajung la serviciu cu zâmbetul pe buze.

Însă de când a venit iarna nu prea i-am mai văzut. Îmi lipsesc puţin. Acum ajung doar îngheţată la muncă, fără niciun zâmbet. :)

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Un an nou

Vacanțele de vară păreau cândva nesfârșite. Zilele lungi și călduroase se scurgeau ușor, ne purtau toropiți de-a lungul vieții de copil sau de adolescent fără griji. Dar s-au dus. Și au făcut loc anilor care zboară cu viteza luminii, care aleargă spre un scop pe care încă nu îl înțeleg. Trebuie să fie ceva mai mult decât să ai bani să trăiești de pe o lună pe alta, să-ți plătești cheltuielile, să-ți planifici un concediu de o săptămână cu jumătate de an înainte și să te apuci de strâns bani tot de-atunci. Trebuie.


Dar până una-alta, și 2012 s-a dus. S-au întâmplat destule și anul ăsta. Cineva îmi atrăgea atenția că zilele astea se face un an de când ne-am cunoscut. Un an? Doar atât? Cum pot zilele să fie atât de scurte, dar un an să mi se pară mult mai lung? 

Pare o întreagă viață de când am cunoscut persoana respectivă, nu doar un an. Un an în care am avut și perioade bune, și proaste, în care am consolidat prietenii, le-am reluat sau le-am încheiat, un an în care am crescut profesional mai mult decât mi-aș fi imaginat, un an în care o persoană dragă și-a spus că a stat destul pe lumea asta și că e timpul să treacă mai departe. Un an în care am încheiat definitiv studenția, în care mi-am schimbat buletinul (mă apropii de un sfert de veac) și în care am cunoscut poate mai multe persoane decât am cunoscut toată viața. 

Hai, 2013, te provoc, tu ce-mi mai aduci?