luni, 29 august 2011

Weekend la Braşov



Distanţa dintre Văleni şi Braşov este cu câţiva kilometri mai mică decât cea dintre Văleni şi Bucureşti. Cu toate astea, e prima oară când am reuşit să ajung în Braşov (a doua dacă punem la socoteala săptămâna petrecută în Poiană cu ocazia şcolii de leadership din 2009, dar atunci am stat doar sus în Poiana Braşov).

Aşa că am hotărât să rezolv problema, mai ales că aveam câteva persoane dragi de văzut prin oraş. M-a cazat Raluca, o bună prietenă de la facultate, pe care nu o mai văzusem de mai bine de un an. Tot ea mi-a fost şi ghid turistic. Am vizitat Biserica Neagră, unul părculeţ (incomparabil mai mic faţă de cele din Bucureşti), primăria şi tot ce înseamnă centrul. Bineînţeles că nu am pierdut ocazia de a lua câteva prostioare care să-mi amintească de oraş. Am şi primit câteva care să-mi amintească de Raluca. De parcă aş vrea să o uit.: P

Ne-am oprit la una din terasele din centrul vechi. Foştii mei colegi de clasă din liceu nu s-au lăsat prea mult aşteptaţi, aşa că am avut parte de o zi de sâmbătă frumoasă, alături de prieteni buni, în care am povestit o groază, nu am bârfit, aşa cum am fost acuzate la un moment dat. : )))
Serile au fost şi ele foarte plăcute, mai ales cea de vineri, care ne-a prins până pe la 3-4 dimineaţa povestind, iar eu şi Raluca încă mai aveam ce ne spune. Deh, aşa se întâmplă când te vezi din Paşte-n Crăciun.

Evident că weekend-ul a trecut mult prea repede şi a trebuit să mă întorc în Bucureşti. Mă bătea la un moment dat gândul să mă mut în Braşov (aşa, cu forţa :D), dar am decis că ar fi mai bine să mai merg de câteva ori pe acolo înainte de a lua vreo decizie. : )))

Dacă vă interesează, iată şi cealaltă variantă a povestirii aici
.

luni, 22 august 2011

Expiratul din Vamă


Am fost în 2 mai în vara asta. Nu acum, sunt deja mai bine de două săptămâni de atunci (repede rău mai trece timpul ăsta). Şi-ntr-o seară am ieşit în Vama Veche, în Expirat. Aproape uitasem, trec weekend-urile astea cu viteza luminii. :)))
Doar că se pare că pe moment am fost chiar încântată, dovadă stând un sms pe care l-am salvat în Ciorne pe telefon, după ce m-am întors de acolo, cu gândul să îl transform într-o postare mai elaborată :


„ Cine a fost cel puţin o dată în Vama Veche a auzit cu siguranţă de Expirat. Vineri noapte m-a prins în atmosfera de Vamă, într-un club cu decoruri bizare, dar cu un efect plăcut. Găletuşe transparente de 0,5 kg stau agăţate pe toată marginea localului, manechine acoperite cu celofan atârnă în tot felul de poziţii pe bârnele de susţinere, iar în centru, în loc de candelabru, zeci de sticle goale de bere stau suspendate cu gura în jos.
Undeva pe la ora 2 au venit şi cei de la ROA să ne în-cânte. Pe lângă cunoscuta melodie „Ne place” am putut asculta şi alte piese de pe noul album. Sute de tineri dansau înghesuiţi în nisipul din local, ignorând frigul. Vibraţiile basului lângă care am stat ar fi fost în stare să trezească şi un mort din mormânt. Noroc că nu au făcut-o. : D
Din când în când, o maşină a Poliţiei trecea pe lângă, probabil să verifice dacă lucrurile sunt în ordine. Şi alte maşini veneau până pe nisip. Cele cu fete pe tocuri, care nu pot merge pe jos, plus cele cu băieţii în pantaloni albi de in, după cum mi-au explicat însoţitorii mei de vineri seară.
Muzica a fost în general veche. Şi în totalitate bună. ”


P.S.: Mi s-a confirmat încă o dată că nu am stofă de jurnalist, nu le am cu exclusivitatea. Noroc că inima mea e axată pe PR. : )))
Weekend-ul ăsta merg la Braşov, la o prietenă. Sper să nu mai treacă iar aproape trei săptămâni până vă povestesc cum a fost. : D

marți, 16 august 2011

De ce iubesc Bucureştiul

Prin Bucureşti am călcat prima oara cândva prin 2003 – 2004, după ce m-am rugat îndelung de soră-mea să mă ia în vizită. Strânsesem ceva bănuţi de o groază de timp şi de-abia aşteptam să-i sparg pe hăinuţe şi cărti de la anticariat.
Doamne, cât mai citeam pe vremea aia... Zeci şi zeci de volume, nu mă mai săturam de ele. Acum... cu greu îmi rup 10 – 15 minute pe seară să văd ce mai face Hans Castorp în „Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann.

Am stat cu nasul lipit de geamul microbuzului tot drumul, să nu pierd nimic. Zâmbesc acum când îmi amintesc, n-am ce pierde, în afară de două grădini cu muuulţi pitici coloraţi. Sunt frumoşi. : )
Când am coborât la Gara de Nord eram suspect de tăcută. Făceam doar ochii mari. Nu m-au speriat nici aurolacii murdari cu pungi şi mai murdare, nu m-a speriat nici mulţimea de oameni ce părea să se grăbească spre acceaşi direcţie necunoscută, nici metroul, nici toate lucrurile urâte pe care le auzisem despre Bucureşti.
Nici nu pot spune că mi-a plăcut. La plecare i-am zis soră-mii că nu înţeleg de ce îi place atât de mult oraşul, nu e nimic deosebit. A rămas dezamăgită.

Am fost apoi din nou poate după vreun an. Cele 3-4 zile petrecute aici au trecut imediat. De data asta am stat în cămin, în Kogălniceanu, soră-mea nu mai stătea de vreme bună în gazdă. Cineva a crezut că sunt studentă, am fost cea mai fericită.
Zilele alea am stat mai mult singură, prinsesem un obicei să merg pe jos de la cămin până la Universitate, în pasaj. Era o Mecca pentru mine acel pasaj, o să-l regret toată viaţă. Părerea mea e că acolo găseai tot ce voiai: de la Mc la bancomate, de la anticariate la magazine de bijuterii, de la xerox-uri la cafenele. Absolut orice. Mă pierdeam cu orele în atmosfera aia de subteran şi clipeam uimită când ieşeam şi vedeam că afară e cald şi lumină.

Apoi porneam înapoi spre cămin, cu plasa plină cu cărţi. Uneori mă opream prin Cişmigiu, răsfoiam câteva pagini dintr-o carte, mă uitam zâmbind la păsări, la copaci, la oameni. Undeva în spatele curţii căminului era o gogoşerie. Acolo am mâncat cele mai bune gogoşi, mari şi pufoase, pline de zahăr. Seara stăteam în părculeţul din curtea căminului şi mă gândeam: „În câţiva ani asta va fi viaţa mea”.

Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de Bucureşti.