miercuri, 11 mai 2011

Moartea frigiderului




Auzi mereu mituri de acest gen. Ca prietenul nu stiu carui prieten a patit-o. Ca a fost de ajuns o clipa de neatentie si totul s-a terminat.
Stai langa el luni bune, poate chiar ani, te obisnuiesti cu zgomotele pe care le face, ii stii fiecare suspin, ii multumesti in gand cand tace, iar la un moment dat sunetul lui e ca si cantecul unui greier. E parte din viata ta, stii ca fara el ti-ar fi greu.
Vrei sa ii faci un bine, sa-l faci iar ca la inceput. Sa fie curat si proaspat, sa fie multumit si el. In scoti din priza, scoti tot ce e in el, le asezi pe masa intr-o ordine de tine stiuta, lasi usa larg deschisa. Si astepti. Si astepti.
Dar cat sa tot astepti? Stie si el ca nu ai atata timp. La un moment dat te impacientezi, te gandesti la tot felul de trucuri care ar putea economisi din timp. O oala cu apa calda in congelator, un cutit cu care sa crestezi gheata pe ici-pe colo. Sunt bune, in cea mai mare parte a timpului functioneaza. Insa ai clipa aia in care nu stii cum… dar ai comis-o. L-ai ucis. Brutal, cu varful unui cutit. Si vezi ca isi da duhul langa tine, auzi cum iese aerul ( freonul, presupun ) pe undeva si nu ai cum sa il opresti.
Trebuie sa imi iau “La revedere” de la frigiderul meu. S-a mutat cu mine din octombrie, iar azi-noapte l-am ucis. Acum mai are doar doua posibilitati de existenta: fie il fac dulap, fie bancuta pe hol.

miercuri, 4 mai 2011

Soacră de Bucureşti . Aşa, ca principiu.


Am citit mai demult pe blogul cuiva că de când şi-a luat maşina nu i se mai întâmplă chestii de povestit, la fel cum i se întâmpla când mergea cu RATB-ul.
Eu folosesc frecvent autobuzul, tramvaiul şi metroul, n-am ce face. La fel şi multe alte personaje pitoreşti de pe la noi. Deunăzi, o tanti trecuta bine de 60 de ani, dar cu un par vopsit de un negru izbitor, a început să se plângă de nora ei. Persoana de lângă ea arunca din când în când un compătimitor „Ooooh” sau „Aaah”. Se pare că acestea erau motive suficiente pentru ca soacra să continue furioasă cu nemulţumirile ei, cu o voce suficient de puternică încât să fie auzită până în cel mai îndepartat colţisor al tramvaiului.
Drumul de la Piaţa Hurmuzachi până la Eroilor nu mi s-a părut niciodată mai lung. Frustrarea principală a femeii era faptul că nora lucrează de noapte şi doarme toată ziua. Astfel nu se văd mai deloc, deşi locuiesc în acelaşi apartament cu două camere din Capitală. O altă problemă era faptul că fiul ei se înţelege bine cu soţia, astfel mama soacră nu e crezută în frustrarile ei.
Cel mai important i se părea acesteia faptul că ea spală, calcă şi găteşte, în timp ce nora face doar curăţenie. La această replică, a fost întrebată cu un ton mirat de vecina de scaun: „Cum?? Spălaţi de mână??” Răspunsul a venit firesc: „Ah, nu, avem maşină de spălat. Dar aşa, ca principiu”.