sâmbătă, 29 septembrie 2012

Adevărul despre Făt Frumos

Când eram mică, citeam basme în prostie. Citeam și reciteam, de fapt. Unul din basmele mele preferate a fost "Înșiră-te, mărgăritare!". Povestea a doi copilași care rămân fără mamă, iar mama vitregă îi omoară. Și se preschimbă astfel în tot felul de plante și animale, până când vinovata e prinsă.

Dar  nu despre genul ăsta de basm vreau să vorbesc, ci despre povestea clasică cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana. Cu împăratul bătrân, care decide să lase jumătate din împărăție și mâna fiicei lui celui care va îndeplini niște probe.

De-abia în seara asta m-a lovit. Dar m-a lovit tare, în moalele capului: păi Făt Frumos ăsta e un profitor așa, cam parvenit. În multe din cazuri ok, e și el fiu de împărat, dar e cel mai mic, fără nicio șansă la conducerea împărăției. Așa că toate probele alea pe care le trece, toate greutățile pe care le depășește... totul e pentru bani, pentru avere, pentru regat. Să fim serioși, el n-o cunoaște pe fata aia, îi e cam indiferent dacă e frumoasă sau urâtă ca Muma Pădurii. Ce, parcă nu poate s-o înșele după aia?

Hai să zicem, în unele cazuri apucă s-o cunoască, dar fata se poartă urât cu el, îl păcălește. Ești cam nebun să te îndrăgostești la prima vedere de o astfel de fată.  Și dacă astfel stau lucrurile, așa cum Făt Frumos vrea bogăția, la fel vrea și zmeul, Spânul sau cine-o mai fi. Ba mai mult, uneori zmeul o răpește pe fată tocmai pentru că o iubește, nu pentru averea ei, că are și el destulă. Și suferă ca un câine că fata nu-l bagă în seamă, se poartă frumos cu ea, îi face pe plac, doar-doar de i-o acorda puțină atenție. Și care e problema părinților fetei până la urmă? Că zmeul are casa lui, că nu e un parvenit și că fata n-o să locuiască până la adânci bătrâneți cu părinții? Mi se pare stupid.

Știu, sunt foarte pornită împotriva poveștii clasice din basme. Cred că dacă m-aș apuca să le recitesc la vârsta asta le-ai interpreta complet diferit. Și poate nu e o idee rea. Data viitoare când mai merg la Văleni să nu uit să caut o carte de basme prin bibiliotecă.

vineri, 28 septembrie 2012

Ești frumoasă, fă!



Am auzit nu o dată că “Cine nu are un bătrân să-și cumpere”. Și am zis poate și de mai multe ori că dacă vrea cineva, îl dau pe al meu. Pe a mea, mai bine zis, o bătrânică haioasă de 92 de ani. Haioasă, haioasă, dar și foarte cicălitoare. Avea un talent special de a te duce de la amuzament/stare de bine la disperare în doar câteva secunde.

Avea două mari pasiuni: mâncatul dulciurilor și bârfitul. Era cea mai fericită când primea bomboane mentolate, ciocolată, suc sau biscuiți. Și atunci te lăuda: ”Noroc cu tine, fă!”. Iar când vine vorba de bârfit, nimeni nu era mai informată decât ea pe raza cartierului. Știa cine mai e cu cine, cine pe cine a înșelat, cine pe cine a bârfit și cine cu cine s-a certat.

Îmi povestea cât mai amănunțit tot felul de întâmplări ale unor persoane pe care nu le cunosc. Și maaaare greșeală dacă apucam să-i zic că habar n-am despre cine vorbește. Pentru că mă lua de la Adam și Eva să-mi facă legăturile, fără să pricep, evident, nimic. Plus că în tinerețile ei se lăuda cu titlul de pețitoarea cartierului. Multe cupluri s-au format datorită iscusinței ei. Sau mai bine zis pentru că și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala.

A fost teribil de supărata acum câțiva ani, când am schimbat gardul. Ne-a acuzat pe toți că am făcut-o special, ca să nu mai vadă ea din curte cine trece pe stradă. Dar s-a consolat repede. A început mai apoi să iasă la poartă și să oprească lumea, să afle porția de bârfe atât de necesară.

De fiecare dată când venea la noi, la plecare dădea și o tură prin bucătărie. Și în șortul ei încăpător se strecura mai mereu un morcov, o ceapă, un cartof sau ce-i mai pica la îndemână. Plus să începea din nou cu lingușirile atunci când voia ceva de la tine: ”Onuța, nu-mi faci și mie un ou prăjit? Că tu îl prăjești atât de biiiine!”. :))

Și evident că-ți zicea să faci un lucru exact în timp ce-l făceai. Te vedea cu mătura în mână: ”Ar cam trebui să dai și tu cu mătura pe aici.”. Vedea că mănânci ceva și te pregătești să-i dai și ei, exact atunci îți zicea: “Dă, fă, și mie!”.

Pentru ea, serviciul ideal era să fii învățătoare. A fost foarte tristă că nici eu, nici sora mea nu am fost vrăjite de posibilitatea de a lucra peste drum (școala e foarte aproape de casa noastră) și de a primi salariul pe vară fără să facem nimic. Îmi mai zicea bunica mea din când în când:  ”Tu trebuia să stai acasă. Lucrai la un magazin, te măritai, făceai un copil, stăteai aici că ai unde.” Dar s-a resemnat și cu faptul că am vrut să plecăm la Capitală, ba mi-a și dat din pensioara ei cât să-mi plătesc căminul toată facultatea. Mă întreba mereu dacă am “gagic”. Când aveam, mă trăgea de limbă, de unde e, câți ani are, ce fac părinții etc. Când nu, îmi zicea: ”Așa, foarte bine, ce, tu ai timp de gagic? Tu trebuie să înveți!”. La un moment dat i-am zis însă: “Cum? Nu ziceai tu să mă angajez și să mă mărit, să fac un copil?”, iar ea revoltată: ”Păi, nuuu, dacă ți-a trebuit școală, școală să faci! Fără copii! După!”.

Ca să explic și titlul: dacă făcea o gafă și te enerva și te luai de ea, te privea câteva secunde, apoi zicea: “Ești frumoasă, fă!”. De cele mai multe ori te amuza și nu-i mai ziceai nimic, o lăsai în pace. Dar replica asta o folosea și de fiecare dată când cunoștea o persoană nouă. Prietenele care m-au vizitat pe acasă nu au scăpat de această remarcă. Bineînțeles, era una și pentru băieți: ”Mă, ești frumos rău!” Că de multe ori comenta după că ”N-am văzut băiat așa urât de când sunt eu!” e partea a doua. : )))

Din păcate, acum nu o mai pot da nimănui și nici n-aș mai vrea.  

marți, 18 septembrie 2012

Recomandare lectură(9): "O viață" - Guy de Maupassant


Roman publicat în anul 1883, "O viaţă" prezintă decăderea nobilimii franceze în plin secol al XIX-lea, prin descrierea vieţii Jeannei, eroina cărţii, fiica unui baron din Normandia.

Fire poetică, de-abia ieşită din mănăstire, Jeanne se preocupă prea puţin de aspectele practice ale vieţii. Îşi face tot felul de iluzii cu privire la dragoste, iubeşte pătimaş marea lângă care locuieşte, se bucură de lucrurile simple ale vieţii. Apare şi un tânăr fermecător pe care-l va lua de soţ chiar de pe la începutul romanului.

Moment în care m-am gândit plictisită că nu prea mai are ce să se întâmple, viaţa ei e o variantă mai lungă de basm. Ei bine, nu-i chiar aşa. Soţul ei blând şi iubitor se schimbă imediat după luna de miere într-un zgârcit egoist, care o înşeală cu slujnica, brutal cu angajaţii şi cu familia sa. N-apucă să stea decât câţiva ani cu Julien de Lamare, care va fi ucis de soţul gelos al ultimei dintre amantele sale, contesa de Fourville.

Tânăra văduvă îşi va dedica apoi existenţa creşterii copilului ei, Paul (Poulete), pe care însă îl răsfaţă mai mult decât e cazul. Plecat la şcoală, va face o mulţime de datorii pe care mama şi bunicul se străduiesc să le achite. Nu pentru multă vreme, deoarece banii se termină. Astfel, contesa este nevoită  să vândă castelul în care şi-a petrecut întreaga existenţă şi să se mute într-o casă mult mai umilă. Tatal ei moare, fiul e plecat cu amanta, iar singura persoană care-i va fi alături este slujnica cu care a înşelat-o soţul ei.

Sincer, e o viaţă urâtă, mi-e milă de biata fată naivă, care şi-a pierdut tinereţea înainte de vreme şi care nu prea a cunoscut bucuriile vieţii. Romanul se termină totuşi într-o notă uşor optimistă, pe care nu o dezvălui.

luni, 17 septembrie 2012

Colega de apartament

De câteva săptămâni am o nouă colegă de apartament. E mare, zgomotoasă, sforăie şi lasă păr peste tot. A fost nevoită să se mute, iar acum ne luptăm dimineaţa sau seara pe baie. Încerc mereu s-o conving să mă lase puţin şi pe mine, că doar ea a fost toată ziua acasă, a avut timp destul.

Uneori se uită cu nişte ochi mici şi adormiţi la mine, de parcă mă întreabă: "Da' tu ce mai vrei?" şi întotdeauna face un zgomot teribil când ajung acasă. Se linişteşte apoi, iar după ce răsuflă cu greu de câteva ori, se lipeşte uşor de mine şi îşi ridică capul să o mângâi. Şi stă aşa un minut sau două, după care mă ignoră complet restul serii. Mai nou, uneori dacă am uşa la cameră deschisă vine în dreptul uşii şi mă priveşte. Dacă îi zic: "Hai, vino!" intră dând fericită din coadă pentru o porţie suplimentară de mângâieri.

Se teme însă de aspirator. Se dă cuminte la o parte de fiecare dată când vreau să fac curăţenie. Şi e o pofticioasă ceva de speriat. Deşi ea are mai mereu castronelul plin cu mâncare şi nimeni nu râvneşte la porţia ei, ea mă priveşte cu ochi mari şi salivează de fiecare dată când mă vede cu farfuria cu mâncare, chiar dacă am doar fructe acolo.

Leneveşte toată ziua şi toată noaptea, întinsă cât e ea de mare, de cele mai multe ori în puncte strategice, în uşă sau pe hol, cât să nu poţi să o ocoleşti decât cu mare grijă. Plus că e ca o femeie curioasă, trebuie să scoată ea capul prima pe uşă de fiecare dată când vine cineva în vizită, să vadă ea repede cine a venit. E cea mai fericită când aude "Hai afară!" sau când e lăsată să intre în camere. Simte că e cineva la uşă înainte ca persoana respectivă să apuce să sune şi se agită, se ridică în două labe, latră furios, de parcă ar zice: "Hoţul! Stai că te apăr eu!". Şi e cuminte şi blândă, în ciuda aparenţelor.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Top 7 lucruri la birou care ţi se pare normale şi care-ţi vor lipsi dacă schimbi locul de muncă

În fix doi ani de când mă aflu în câmpul muncii, am schimbat trei posturi. Fiecare dintre ele cu puncte tari şi puncte slabe, evident. În afară de elementul uman care îţi va lipsi atunci când decizi că e timpul s-o iei din loc (am dat de câţiva colegi de treabă la toate cele trei locuri de muncă), sunt câteva chestii mărunte cu care te obişnuieşti, care ţi se par fireşti, dar cărora le simţi lipsa atunci când schimbi serviciul.

1. Cafeaua - la primul meu loc de muncă, cafeaua era gratuită. Mi s-a părut destul de greu să mă trezesc în postura de a-mi lua singură cafeaua, după ce mai bine de un an de zile mi se părea un drept al meu să beneficiez de ea.

2. Scaunul - nu mi-am dat seama cât este de important să ai un scaun confortabil decât atunci când am schimbat scaunul cu unul cu muuuult mai puţin confortabil la cel de-al doilea job. Mi se părea normal să am un scaun înalt, cu mânere, uşor de manevrat. Ei bine, greşit. Acum am din nou norocul să am un scaun bun la muncă, dar îl regret în continuare pe primul. Păcat că nu m-au lăsat să plec cu el. :))

3. Frigiderul - nu peste tot ai la dispoziţie un frigider în care să-ţi pui mâncarea. Dacă la primul loc de muncă aveam un frigider şi un cuptor cu microunde la dispoziţie, în al doilea m-am văzut brusc lipsită de aceste privilegii. Acum nu numai că le am înapoi, dar vin însoţite de o bucătărie modernă, cu vreo trei tipuri diferite de cafetieră, cu masă, scaune, veselă, maşină de spălat vase etc.

4. Dulăpiorul - mi-am dorit mereu dulăpiorul meu, în care să-mi pun toate lucrurile. Dacă la primul loc de muncă n-am avut norocul ăsta, iar la al doilea am fost nevoită să-l împart, acum sunt mândra posesoare a unuia numai al meu, sub cheie.

5. Toaleta - credeţi-mă, e esenţial să ai la dispoziţie o toaletă curată. Nu cred că are rost să intru în detalii.

6. Un calculator care să se mişte ok - nimic mai enervant decât un calculator care se mişcă în reluare sau care se blochează când ţi-e lumea mai dragă. Acum am noroc de un calculator destul de bun, mi-a făcut figuri doar de vreo două ori în aproape patru luni.

7. Salutul - un obicei la fosturile locuri de muncă era ca în general să-i saluţi doar pe cei pe care îi cunoşti sau cu care ai frecvent de-a face. Adeseori treceam pe lângă colegi pe holuri fără să schiţăm niciun gest. La actualul loc de muncă, toată lumea se salută cu toată lumea (bărbaţii sunt foarte politicoşi, ţin uşa deschisă femeilor şi tot felul de gesturi mărunte), iar lumea îşi vorbeşte cu "tu", fără să ţină cont de diferenţa de vârstă sau de funcţie.



joi, 13 septembrie 2012

Un om şi pasiunea lui

Sau mai bine zis, sora mea şi pasiunea ei. Era cazul să-i dedic şi ei o postare, după cât mă hrăneşte şi după câtă grijă are de mine, măcar o vizită - două să-i aduc şi eu pe blog. :)))

Şi-a descoperit pasiunea pentru gătit acum vreo trei-patru ani cred, nici nu mai ştiu exact. Cert e că pe toată durata facultăţii, în weekend-uri, aveam tradiţia mesei în familie. Adică eu mergeam la ea şi mâncam o mulţime de bunătăţi, bunătăţi la care ne gândeam de obicei din timpul săptămânii (şi aşteptam salivând să vină sâmbăta).

Încet-încet şi-a strâns o colecţie impresionantă de reviste şi cărţi de bucate (deşi ea încearcă să mă convingă că are doar câteva, nu-s destule) şi e unul dintre cei mai trişti oameni din lume când se gândeşte că n-o să-i ajungă toată viaţa să facă toate reţetele care i-ar plăcea.

Acum vreo doi ani şi-a făcut şi un blog, ca să vadă şi alţii ce poate să facă. Şi poate multe, vă spun eu. Mâncăruri felurite, cu condimente la care nu m-aş fi gândit în viaţa mea. Dar cel mai mult îi place să facă dulciuri. Cu poze, că deh, trebuie pentru blog. Cum nu avea aparat foto, i l-am împrumutat pe al meu. Azi aşa, mâine aşa, până când s-a obişnuit că e mai mult al ei decât al meu. Şi când la un moment dat l-am luat cu mine la Cluj într-un weekend, mi-a făcut capul calendar că ea e tristă pentru că nu poate să gătească (pentru că nu poate face poze,evident), atât de mult încât i l-am dăruit. Gata, acum e al ei. :))))

Şi e tare haioasă că nu înţelege cum nu i-ar plăcea cuiva să gătească. Se uită resemnată la mine când scap tot din mână când e ea prin bucătărie (că e un făcut, devin neîndemânatică cu orice obiect atunci când e ea prin preajma mea) şi-mi spune din când în când că nu şi-a pierdut chiar orice speranţă în ceea ce mă priveşte. :D

Plus că vorbeşte codat. :))) De obicei zice "Hai să facem de mâncare" sau "Hai să facem curăţenie". A se înţelege următoarele: "Hai stai pe lângă mine în timp ce gătesc ceva, eventual mai spală o farfurie" sau "Nu-i aşa că faci şi tu curăţenie în timp ce eu gătesc?".

Lumea mă priveşte cu o invidie deloc mascată atunci când spun că uneori mă trezeşte cu micul dejun la pat, că e de-ajuns să spun ce mi-aş dori să mănânc, ca în maxim câteva zile să mă aştepte cu bunătăţile respective (mai greu dacă e vorba de ciuperci sau pilaf, nu e mare fan), iar uneori, atunci când vrea să facă o anume reţetă, încearcă înainte să ne convingă că ne dorim să facă asta, ca să fie sigură că mâncăm tot.

Laude pentru ceea ce găteşte şi-a primit cu duiumul, dar nu cred că s-ar sătura să le audă. Lumea prin cămin, foştii şi actualii mei colegi de muncă, colegii ei de muncă, prietenul meu şi cei din familie au avut ocazia s-o laude pe bună dreptate. Am zis că dacă-am avea bani, ne-am face o mică afacere: catering - ea cu gătitul, eu cu partea de PR. :D

Click aici pentru mult mai multe bunătăţi. :)

De ce îmi place că trăiesc în zilele noastre

 
E posibil să-mi fi plăcut şi să mă fi născut şi în viitor, nu sunt sigură, depinde cum evoluează lumea. Cert e că nu mi-aş fi dorit să trăiesc în trecut, în niciuna din perioadele de timp despre care am citit sau am învăţat ceva.


Râdeam mai demult, că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada lui Rubens şi a lui Botticelli, când femeile cu forme generoase erau considerate idealul de frumuseţe. Dar hai să fim serioşi. N-aş fi vrut să trăiesc sub nicio formă într-o perioadă de timp în care părerea mea, ca femeie, să nu conteze de nicio culoare.
Să fiu doar fiică, soţie şi apoi mamă, să nu ies din cuvântul  bărbatului şi să văd drept scopul vieţii creşterea şi educarea copiilor.

Ce aş fi putut să fiu într-o astfel de perioadă nu chiar foarte îndepărată din trecut? Slujnică, ţărancă la câmp, spălătoreasă, guvernantă sau, dacă aş fi avut un extraordinar noroc (lucru pe care nu prea îl cred), m-aş fi născut într-o familie foarte bogată şi mi-aş fi irosit zilele făcând nimic.

Una dintre cele două extreme: ori să muncesc de-mi sar capacele, ori să stau degeaba. Cale de mijloc nu prea exista. Dar acum, la fel, cu puţin noroc, există. Poţi să munceşti, să ai şi o viaţă socială destul de activă, să şi călătoreşti, să ai şi o familie, să fii în posturi de conducere dacă eşti suficient de bună şi tot ce mai doreşti tu ca femeie şi ca om. Evident, nimeni nu zice că o să excelezi la toate, dar simpla posibilitatea de a putea alege cum să fie viaţa ta arată cât de mult a evoluat lumea în doar câteva sute de ani. 


marți, 11 septembrie 2012

Pisicile sunt diabolice şi vor să stăpânească lumea (partea a 2-a)

Ok, revin cu partea a doua a motivelor pentru care pisicile plănuiesc să domine lumea:

6. Au o putere ciudată de hipnoză asupra oamenilor

"There are many intelligent species in the universe. They are all owned by cats." (anonim)




7. Antrenamentele lor sunt intense şi dintre cele mai complexe









8.Au un serviciu aerian special

"One reason we admire cats is for their proficiency in one-upmanship. They always seem to come out on top, no matter what they are doing, or pretend they do." (Barbara Webster)



9. Pot levita! 




10. Se ghidează după principiul "În dragoste şi în război totul e permis"




Sursa: http://www.arkinspace.com/.

luni, 10 septembrie 2012

Recomandare lectură (8): "Învierea" de Lev Tolstoi


"Învierea", ultimul roman scris de Lev Tolstoi, îi aduce autorului excomunicarea din cadrul bisericii. Cenzura ţaristă n-a permis publicarea romanului în forma iniţială. Astfel că în anul 1900, la apariţie, din 129 de capitole, doar 25 au rămas intacte, în timp ce trei au fost eliminate complet (rămâne acum să-mi dau seama dacă romanul pe care l-am citit eu avea şi capitolele astea sau nu).



Povestea cărţii e următoarea: Katiuşa, o femeie dintr-o casă de toleranţă, este acuzată că l-a otrăvit pe unul din clienţii săi şi că i-a furat banii. La tribunal, printre juraţii la proces este şi bărbatul care a sedus-o şi a abandonat-o primul, fiind într-un fel responsabil pentru declinul moral în care a ajuns aceasta. Deşi o consideră nevinovată, dintr-o greşeală de exprimare juraţii o condamnă la patru ani de ocnă. Prinţul Nehliudov, cuprins de remuşcări, decide să renunţe la luxul vieţii burgheze, să o urmeze pe Katiuşa şi să se însoare cu ea, totul într-o încercare de a-şi ispăşi greşeala de a fi condus-o pe drumul prostituţiei.

Tot timpul cărţii mi s-a părut puţin exagerată această viziune a prinţului Nehliudov. Se pare însă că romanul este bazat pe un fapt adevărat, despre care autorul a aflat încă din 1887. 13 ani mai târziu iese la lumină şi romanul, gândit iniţial să fie o nuvelă. Titlul cărţii, "Învierea", arată de fapt care a fost momentul în care bărbatul a sedus-o pe Katiuşa - într-o noapte de Înviere, când era venit în vizită la mătuşile lui, unde fata lucra ca servitoare.

Aşa-i că până acum nu se explică de ce romanul a avut urmările cu care am început?
De fapt, povestea pe care am rezumat-o în rândurile de mai sus e doar un pretext pentru descrierea vieţii sociale a Rusiei ţariste. Tolstoi arată diferenţa dintre viaţa ţăranilor care muncesc pământurile (mereu obosiţi, datori, aflaţi la limita subzistenţei, bolnavi, fără speranţă) şi viaţa proprietarilor de moşii (ale căror activităţi principale sunt vizitele, mersul la teatru, aventurile). Arată şi viaţa din închisori, nedreptatea, condiţiile infecte, degradarea morală, deportarea în Siberia, ipocrizia bisericii şi corupţia din stat. Deci întreaga orânduire socială. Vedem şi preoţi, şi muncitori, şi nobilime, şi tărani, şi ofiţeri, şi negustori, cu calităţile şi defectele lor.


Şi să nu credeţi că romanul a fost scris dintr-o imaginaţie prea bogată a autorului. Tolstoi a vrut să reflecte cât mai fidel realitatea, aşa că a vizitat închisorile, s-a familiarizat cu judecăţile, cu dreptul penal, a citit despre viaţa deportaţilor, a ţinut cont de sfaturile juriştilor, care l-au ajutat să redacteze diferite acte care apar în roman.

Finalul e sub aşteptări, din păcate. Dar, ca de obicei, nu-l dezvălui. :)


sâmbătă, 8 septembrie 2012

Pisicile sunt diabolice şi vor să stăpânească lumea (partea 1)

În urmă cu mii de ani, pisicile erau considerate întruparea divinităţii pe pământ şi erau adorate. Se pare că micile feline nu au uitat acest lucru şi sunt sute bune de ani de când plănuiesc să-şi reia locul cuvenit. Am găsit şi dovada fotografică a acestui lucru, pentru a  şterge orice urmă de îndoială asupra faptului că pisicile sunt rele şi vor să conducă lumea. :)))

  

1. S-au organizat într-o Societate de Infracţiuni

"A cat is more intelligent than people believe, and can be taught any crime." (Mark Twain Notebook, 1895)




2. Au şi Servicii Secrete 

"In a cat's eye, all things belong to cats." (proverb englezesc)




3. Serviciile Secrete se infiltrează în orice nivel al societăţii
"Dogs believe they are human. Cats believe they are God."



4.Se antrenează din greu şi sunt înarmate până în dinţi
"God made the cat in order that humankind might have the pleasure of caressing the tiger." (Fernand Mery)




5. Ştiu să folosească noile tehnologii





Va urma... (dacă scap de răzbunarea lor :)))).

Sursă: http://www.arkinspace.com/.

vineri, 7 septembrie 2012

Recomandare lectură(7): Zilele şi nopţile unui student întârziat

Gib. I. Mihăescu, autorul mult mai reuşitului roman "Donna Alba", ne prezintă, după cum ne arată şi titlul, o parte din zilele şi nopţile unui student din provincie, venit să studieze în Capitală.

Mihnea Băiatu, un oltean stabilit de vreo zece ani în Bucureşti, trece în ochii tuturor drept un student la drept aflat permanent în pragul licenţei, cu toate că el n-a reuşit să-şi ia nici măcar toate examenele din primul an. De mai bine de o decadă îşi amăgeşte părinţii că va termina facultatea, iar aceştia îi trimit bani, convinşi de viitoarea reuşită a fiului lor.

Între timp, licheaua de Băiatu, cu trăsături ale personajelor din operele lui Caragiale, îşi pierde timpul fără niciun folos, cu tot felul de afaceri dubioase. E un lucru obişnuit să-şi părăsească gazdele în miez de noapte, lăsând pagubă luni bune de chirie neplătită şi inimile frânte ale proprietăreselor de vârste mijlocii, mănâncă în restaurante şi pleacă fără a plăti, precum şi o mulţime de alte mici fărădelegi.

Norocul îi surâde şi în privinţa licenţei, unde un student cu un nume aproape identic - Mihai Băiatu (în catalog tot Mih. Băiatu, ca şi Mihnea) ia examenul cu elogii, iar Mihnea trece în ochii părinţilor şi ai celor de-acasă drept un tânăr strălucit.

Una din gazdele sale îl place prea mult şi-l vrea drept ginere. Astfel studenta Veve (întârziată, ca şi el, fără niciun examen luat) devine viitoarea soţie, alături de care trăieşte o perioadă de timp, fără grija chiriei şi a hranei. Când decide să scape de această unire pe care a fost forţat să o accepte, îl introduce în peisaj pe un prieten al lui, cu care Veve, după cum presimţea Mihnea, îl va înşela. Reuşeşte astfel să scape din povestea care îl încurca destul de mult.

Cu toate acestea, tânărul crede în iubire şi-şi contruieşte un ideal dintr-o colegă pe care o tot vede pe la facultate. Nu se consideră demn de tânăra asistentă la filosofie şi amână tot mai mult momentul întâlnirii. Între timp încearcă să între în tainele filosofiei, pentru a avea ce discuta cu aceasta. Din păcate, cam de pe-aici se pierde din farmecul tânărului Băiatu. Şi se pierde şi din verosimilitate.

Finalul nu-l dezvălui, dar e trist. Parcă mi-aş fi dorit să se termine cu bine un astfel de roman care te amuză şi te face să-l citeşti, cu o curiozitate crescândă pentru întâmplările lui Mihnea Băiatu, pe care n-ai cum să nu-l simpatizezi, indiferent cât de prefăcut şi nepăsător e la un moment dat.


joi, 6 septembrie 2012

Recomandare film (2): The Dark Knight Rises


Continuare din seria Batman, filmul începe oarecum fără nicio legătură cu eroul deghizat. Legătura o vom descoperi mai apoi, evident.


Film de acţiune, cu o durată peste medie, de 165 de minute, "The Dark Knight Rises" arată un erou decăzut, rănit, care suferă după dragostea pierdută, retras în uriaşa-i casă, cu Alfred alături. Atunci când în oraş apare un personaj negativ nu mai poate să stea cu mâinile în sân şi acţionează. Dar, contrar sfaturilor lui Albert, se grăbeşte. Şi are de suferit.

Zecile bune de minute de film vă vor arăta cum reuşeşte să scape eroul şi să salveze din nou oraşul Gotham, dar pentru ultima oară. Pentru că de-acum s-a retras cu iubita undeva prin Italia parcă, în timp ce toată lumea-l crede mort, iar un poliţist mărunţel şi înfocat după dreptate se pregăteşte să ducă legenda mai departe, devenind Robin.

Personajul negativ mi-a dat fiori. Nu doar comportamentul, dar şi vocea are ceva de bagă groaza în tine. Are o inteligenţă rece, o forţă brută, un sarcasm ieşit din comun, dar şi o trăsătură umană: iubeşte. Asta însă n-o s-o aflăm decât aproape de sfârşit.

Deşi iniţial voiam să văd o comedie lejeră, "Ted", nu regret că l-am văzut pe "liliacu’ din Gotham", după cum ar spune Adelin. Şi cum n-am fost singură la film, cealaltă versiune a filmului o puteţi găsi aici.

luni, 3 septembrie 2012

Recomandare film (1): The Expendables 2



După o perioadă destul de lungă în care n-am mai dat pe la cinema, iată că revin cu două filme văzute şi plăcute în ultima vreme: cel din titlu şi "The Dark Knight Rises" (despre care voi povesti mai multe într-o altă postare).



Câteva cuvinte despre "The Expendables 2". Nu am văzut prima parte. Nu am avut ocazia sau nu am căutat-o, nu ştiu. Cert e că, indiferent dacă eşti amator de filme de acţiune sau nu, e imposibil să nu fi văzut cel puţin un film cu Sylvester Stallone, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris, Bruce Willis, Arnold Schwarzenegger sau Jean-Claude Van Damme. Iar când ai ocazia să-i vezi pe toţi "greii" la un loc, nu poţi să nu te duci.

Cei mai mulţi din lista enumerată mai sus sunt trecuţi binişor de jumătate de secol, dar se ţin bine. Şi ce le lipseşte din acţiune compensează prin umor. Pentru că filmul este şi o comedie foarte tare. Unele faze sunt cam trase de păr, iar unele replici amintesc de filmele mai vechi care i-au consacrat pe actori. Mi-a plăcut, a meritat drumul pe jos înapoi spre casă (pentru că ultimul tramvai trecuse de cel puţin o oră jumate).

duminică, 2 septembrie 2012

Profesorii mei

Mi se pare trist ca la doar 23 de ani să încep o discuţie cu "pe vremea mea...". Dar aşa mi se pare. Cel puţin după rezultatele dezastruoase din ultimii ani în ceea ce priveşte învăţământul.

Pe vremea mea, profesorii erau motivaţi. Şi elevii. Sau în orice caz, mai mult decât acum. Erau şi materii la care învăţam (sau cel puţin citeam) din plăcere, nu din obligaţie, nu pentru notă. Sunt cinci ani de când am terminat liceul, iar unii din profesorii pe care i-am avut au reprezentat pentru generaţia mea, zic eu, modele (sau pe aproape). Oameni care aveau ore de la 7 dimineaţa la 7 seara, cu "ferestre", timp în care erau nevoiţi să-şi găsească ceva de făcut. Şi tot noi, ca elevi, eram cei care ne plângeam că avem ore multe, că venim dimineaţa la şcoală, că suntem obosiţi.

Dirigintele, profesor de fizică, a încercat să facă din toţi fizicieni. Nu prea i-a ieşit, dar nu s-a lăsat. Mai târziu ne-a zis că de fapt a vrut să ne înveţe să fim oameni. Şi în timp ce noi căscam de zor şi de-abia ne ţineam ochii deschişi, profesorul de matematică din liceu avea o energie greu de egalat la prima oră din zi (în continuare mi se pare o prostie să pui două ore de matematică una după alta unor copii de la mate-info la 7 dimineaţa, când nu ţi-e aminte de nimic). Iar profesoara de chimie găsea o plăcere în a rezolva probleme (recunosc, problemele cu plăcuţe de cupru introduse în soluţie de acid sulfuric de concentraţie x% îmi plăceau şi mie, dar cu chimia organică e altă poveste) greu de imaginat. Nu ai cum să nu apreciezi oameni care erau dispuşi să te ajute pentru admiterea la facultate, precum profesoara de engleză sau cea de română.

Nu-i menţionez pe toţi, deşi ar mai fi. Ideea e că pentru mine aceşti oameni sunt profesori pentru plăcerea de a-i învăţa pe ceilalţi, nu pentru salariu. Profesori care îşi luau grade, care erau preocupaţi de binele şcolii şi al elevilor, mereu dispuşi să ne ajute. Şi oameni inteligenţi, nu ca profesorii din ziua de azi, care nu reuşesc să ia note peste cinci la examenele de titularizare.

Ţinând cont de cine-i învaţă pe elevii din ziua de azi, de ce să ne mai mirăm de rezultatele de la bac?

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Top 10 fapte amuzante

10.Topolino este numele italian pentru Mickey Mouse.

9.Lui Walt Disney îi era teamă de şoareci.

8. Înainte să se numească Bugs Bunny, numele faimosului iepuraş a fost Happy Rabbit.

7. Broaştele ţestoase pot respira prin fund. 

6.Nu există pinguini la Polul Nord.

5.Moliile trebuie să mănânce la fiecare câteva ore, altfel mor de foame. 

4.O vacă poate să urce scări, dar nu mai poate să le coboare.

3.Mai puţin de 2% din populaţia lumii îşi poate linge cotul.

2.Un dentist este inventatorul scaunului electric.

1.Soldaţii lui Alexandru cel Mare erau obligaţi să se bărbierească pentru ca duşmanii să nu-i poată prinde de barbă şi să-i înfrângă.


Sursă:  http://www.interestingfacts.net/funny-interesting-facts/

P.S.: Nu-mi spune că n-ai încercat faza cu cotul. :)))