luni, 29 martie 2010

Ce-ar fi să fac bani, dar să n-am timp să-i cheltui?


Până astăzi nu mi-am pus niciodată întrebarea de mai sus, dar cineva mi-a spus că se poate. Tiberiu Lovin, invitat la cursul nostru de Social Media ne-a zis că într-adevăr, se pot face bani din online. Dar problema pe care o întâmpină e lipsa timpului. Nu are timp. Nici de ieşit, nici de cheltuit bani, nici de ... Mă rog, mai pe scurt, stă pe online cam 15 ore din 24.
Reuşeşte să aibă zeci de mii de vizite pe zi (în timp ce eu sunt fericită dacă am peste 20 de vizitatori), Zelist-ul îl poziţionează mai mereu în top 10, e invitat la diverse emisiuni tv, are o relaţie bună cu sursele şi face toate astea de unul singur.
S-a lăsat totuşi răpit astăzi, după cum afirmă într-unul din articolele sale, şi ne-a povestit câte puţin despre invidia din online, cum unii dau link-uri care nu merg pentru a nu aduce trafic altcuiva, cum cei care susţin că vor doar să înveţe câte ceva în scurt timp îl asaltează cu un „Da’eu banii când îi primesc?” şi multe de genul.
Poate ar trebui să se lase răpit mai des. :)

duminică, 28 martie 2010

Cateva cugetari. Nu ale mele.


“Când scriu aceste rânduri e ora patru dimineaţa şi pe masa mea cântă în şoaptă un mic tranzistor. Ascult şi văd în adâncul fiinţei mele: pentru el, prietenul meu care a murit, nimic nu va mai cânta. Lumea în care mă mişc s-a micşorat. El nu mai e acolo unde îmi plăcea să ştiu că trăieşte, scrie şi îşi creşte copilul.
Nicolae Iorga, care a trăit în acelaşi oraş în care se stabilise în cele din urmă şi Miron Radu Paraschivescu, spunea despre cineva că „...locul rămas gol e aşa de mare încât oricine-şi poate sa seama că numai printr-o apropiere a tuturora el poate fi întrucâtva umplut”. –asta scria Marin Preda cândva în februarie 1971 despre Miron Radu Paraschivescu, poet ce i-a fost prieten bun. Asta mă face să mă întreb: oare Marin Preda şi-a vizitat prietenul la Vălenii de Munte? Oare s-a plimbat şi el pe aceleaşi străzi pe care m-am plimbat şi eu de zeci, sute de ori?

Noua ani mai târziu urma să se stingă din viaţă şi Marin Preda, care afirma:
„În viaţa noastră, dincolo de faptă mai e ceva, şi e aproape întotdeauna prea târziu, când ne dăm seama, să mai realizăm, pentru împlinirea noastră, acest ceva pierdut... Nu ne-am născut doar să scriem o carte, sau să construim un pod, sau o frumoască clădire şi pe urmă să murim, cum de fapt ni se şi întâmplă. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Nu ştiu încă să răspund la o astfel de întrebare”.
O fi aflat răspunsul?

P.S. : Am terminat de citit „Imposibila întoarcere”.

luni, 22 martie 2010

“Sunt foarte fericită.”


Hai să luăm un caz ipotetic. Nu, nu despre mine e vorba. : D
Să presupunem că cineva e mare fan Marin Preda. Dar maaare, nu glumă. Cineva care la modul obsesiv i-a citit aproape toată opera: „Întâlnirea din pământuri”, „Risipitorii”, „Delirul”, „Intrusul”, „Moromeţii I”, „Moromeţii II”, „Marele singuratic”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Viaţa ca o pradă”. Unele dintre ele chiar de mai multe ori.
Şi să presupunem că această persoană (fictivă, subliniez), are o mică frustrare legată de faptul că mai există o carte, o culegere de eseuri, numită „Imposibila întoarcere” pe care nu a citit-o. Şi pe care ar vrea să o citească dacă ar avea ocazia, pentru a termina astfel opera începută cu mulţi ani în urmă.
Să mai presupunem că o altă persoană a aflat de această mică dorinţă şi că la câteva zile după aceea a făcut primei persoane cadou un exemplar din „Imposibila întoarcere”.
Concluzia persoanei fictive: „Sunt foarte fericită”.

sâmbătă, 20 martie 2010

Home sweet home



Sunt iar la Văleni. Din clipa în care microbuzul intra în oraş şi până în momentul efectiv în care intru în casă mă simt acasă. Şi ştiu şi cu ochii închişi câţi paşi trebuie să fac de la poartă până la uşă, cât de sus să ridic mâna ca să aprind becul, pe unde să calc astfel încât să nu mă lovesc de unul din scaunele din bucătărie (de care m-am lovit de multe ori până acum la viaţa mea...). Ştiu cum mă latră câinele, dar cum se gudură pe lângă mine după ce mă recunoaşte, ştiu că mama nu are niciodată mâncarea făcută, indiferent cu cât timp înainte o anunţ că voi fi acasă, dar mai mereu îmi ia dinainte Cola Zero.
Şi îmi dau seama că acasă e Văleniul, e orăşelul de care credeam că nu a auzit nimeni, dar de care de fapt aproape toată lumea ştie. Şi da, nu prea ai ce vizita ( cu toate că e oraş turistic), după ora 22.00 se închide aproape peste tot, nu avem cinema şi nici un club strălucit, dar mie îmi place.
Sunt mândră că stau în oraşul în care Nicola Iorga şi-a petrecut ani buni şi a desfăşurat o parte din activitatea lui, în oraşul în care a locuit Nicolae Tonitza, în care se desfăşoară anual Cursurile Universităţii Populare de Vară „Nicolae Iorga”. Îmi place că pe 9 mai sărbătorim ziua oraşului cu festivităţi, cu zi liberă de la şcoală, cu premierea olimpicilor la olimpiadele şcolare (aşteptam mereu cu nerăbdare să primesc bani de cheltuit pe hăinuţe :D). Îmi place până şi Festivalul Ţuicii, cu tot tărăboiul lui, iar bâlciul de Sfântă Marie era preferatul meu în copilărie.
Pozele pe care vi le-am ataşat sunt cu vechea şi noua primărie. Şi închei cu două citate:
„Era ceva de creat în acest colţ de lume pustie.” (Nicolae Iorga) şi
„Vălenii sunt de fapt de deal şi nu de munte.” (Nicolae Labiş).

joi, 18 martie 2010

It’s the final countdown…


Acum trei ani mi se părea că e o mică veşnicie până termin facultatea. Cine credea că se vor duce în (hai să nu folosim clişeul “într-o clipă”) … câteva clipe? :D Eu sigur nu. Fiecare sesiune mă ia prin surprindere, mă sufocă cu temele şi cu proiectele pe care le-am amânat până pe ultima sută de metri. De fiecare dată îmi propun să fac temele la timp, să mă duc la toate cursurile etc. Evident că niciodată nu reuşesc. Şi mereu îmi zic: “Lasă, semestrul viitor o să mă ţin de cuvânt”. Uite că de data asta nu mai am “semestrul vitor”. Cel puţin nu în forma asta, masterul e o altă poveste.
Şi dacă acum trei ani îmi imaginam că o să fiu tobă de carte şi că în Bucureşti umblă proverbialii câini cu covrigi în coadă... mă simt mai copil acum decât înainte să dau Bac-ul (vorba lui Stres).
Situaţia mea şcolară m-a ajutat mereu să mă definesc ca persoană. Eram elevă, liceană, studentă. Acum ce o să mai fiu? :-??
Dar mai am doar cinci săptămâni de facultate. Atât. 5. După care... vom vedea.
Sincer acum, sunt eu paranoică sau şi vouă vi se întâmplă/ vi s-a întâmplat acelaşi lucru?
P.S.: Ştiu, am folosit multe clişee în postarea asta...

marți, 16 martie 2010

Ţară nouă. Căutăm cetăţeni


Acesta este mesajul care m-a făcut să ajung luni seară la Palatul Ghica din Capitală, alaturi de peste alte 100 de persoane. ONG-ul Synergetica a organizat un eveniment în care Sandra Pralong ne-a vorbit despre faptul că dacă vrem să trăim într-o Românie mai bună, atunci noi suntem cei de la care trebuie să pornească schimbarea. Prin lucruri mici, prin gesturi de bun-simţ, prin educaţie şi prin dorinţa de schimbare putem reuşi tot ce ne propunem. În plus, pentru perioada care urmează ne-a pus să ne gândim la ceva ce am vrea să facem sau să schimbăm în legătură cu noi, cu modul nostru de a vedea lucrurile sau de a ne comporta.
Tema nu este una nouă, s-a mai folosit şi cu alte ocazii, dar Sandra Pralong şi cei din Synergetica au considerat că un nou eveniment care să ne aducă în prim-plan această problemă nu este de prisos.
Oamenii care au participat la întâlnire şi-au exprimat şi ei pe ici-pe colo părerea, Radu Paraschivescu a spus că el ar fi de acord să ajute la realizarea unei serii de clipuri care să-i înveţe pe oameni să vorbească româneşte corect, să spună „serviciu”, „salariu”, „mi-ar plăcea” etc. Au fost şi câţiva care şi-au exprimat frustrarea că la noi maşinile circulă pe trotuar şi oamenii pe stradă şi că ei nu mai vor să aştepte ani buni până să vadă vreo urmă de schimbare. A fost până şi cineva care spera să îşi găsească sufletul-pereche la această reuniune. Îi urez succes, poate cărţile de vizită răspândite cu generozitate vor da roade.
Încep să cred că există un anumit tip de evenimente la care merge un anumit tip de oameni. Liviu Papadima ( Decanul Facultaţii de Litere ), Neils Schnecker şi alţii sunt oameni pe care i-am mai întâlnit la evenimente de acest gen. Surpriza serii (pentru mine) a fost să-l văd pe Cosmin Alexandru (al cărui blog îl citesc cu plăcere) în postura de moderator. Şi dezamăgirea pe măsură. Impresia mea de până acum era că este un om foarte inteligent şi că asta se vede. Cu toate că nu s-a descurcat rău, nu s-a remarcat prin nimic şi nu mi-a confirmat buna părere pe care o aveam despre el.

luni, 15 martie 2010

Povestea bijuteriilor mele


Povestea de iubire dintre mine şi bijuteriile mele începe, aşa cum de obicei se întâmplă cu marile iubiri, undeva în liceu. Prin clasa a noua mi-am cumpărat prima pereche de cercei de argint şi de-atunci nu m-am mai oprit. :D
La un moment dat mi-am făcut o listă cu numărul de bijuterii pe care le am, dar cum el nu rămânea constant prea multa vreme, mi-era greu să îl actualizez. Nu sunt toate din argint, am şi câteva din aur, pe care pentru mai multă siguranţă le las acasă, dar şi foarte multe cu valoare strict sentimentală.
Am auzit de câteva ori replica: „Dacă nu ştii ce să-i cumperi Oanei, ia-i ceva de argint şi o să fie fericită” şi e adevarată. Majoratul meu a fost un moment prolific din acest punct de vedere, iar fiecare aniversare îmi aduce măcar un obiect minunat din categoria bijuteriilor.
Cele mai dragi îmi sunt cele pe care le-am cumpărat primele, cele pe care le-am luat când am vizitat prima oară un loc, precum şi un lănţisor ( de argint, evident ) pe care l-am primit când am împlinit 16 ani.
Toate au o poveste pentru mine. Doar uitându-mă la o brăţară, un ceas, un inel, un lănţişor sau o pereche de cercei pot spune cu exactitate când le-am cumpărat / când le-am primit, de la cine, cu ce ocazie etc. Păcat însă că nu prea am cui spune, iar povestea bijuteriilor mele va pieri odată cu mine.

sâmbătă, 13 martie 2010

Ce-am mai facut


Poate asteptati sa va povestesc cum a fost la petrecerea celor de la Advice. Ei bine, nu a fost nimic deosebit, la un moment dat a disparut toata bautura gratis, iar faptul ca nu stiam pe nimeni pe acolo nu a fost tocmai un plus. Mai devreme in aceeasi zi am vrut sa merg sa vad “Alice in Tara Minunilor”, proiectie gratuita sponsorizata de cei de la Redd’s, dar nu mai erau locuri. Cu coada intre picioare, am tras o fuga pana acasa la Valeni, l-am vazut pe fratiorul meu si i-am zis fata in fata “La multi ani”, am iesit pe un frig de credeam ca sunt in ianuarie, in niciun caz in martie, am mancat clatite si am baut muuuult suc. Stomacul meu a avut de suferit in noaptea aia si in ziua urmatoare, dar traiesc sa va povestesc.

Dar postarea asta are si un alt scop. Cu idea in minte de mai multa vreme si cu rugamintea insistenta de a-i aduce aparatul meu de fotografiat, sora mea si-a facut un blog culinar. Cu toate ca in cateva saptamani a scris cat am scris eu in jumatate de an, nu cred ca e tarziu sa ii urez bun-venit in blogosfera si cat mai multi cititori.
Si, doar asa ca sa va ofticati, vreau sa va spun ca eu savurez cam toate preparatele care apar acolo. Deja lumea prin camin ma intreaba de fiecare data ce am mai adus bun de la sora-mea. ; ))

vineri, 5 martie 2010

AdRev se apropie de final

Astazi e ultima zi de conferinte organizate de cei de la Advice, dupa care urmeaza cheful de final. O sa va zic cum a fost, ca am invitatie. :D
Pana atunci insa, voiam sa va povestesc putin cum s-au desfasurat lucrurile pana acum, cel putin din ce am vazut eu.
In prima zi, la Vintage Advertising cu Sorin Tranca, a fost agitatie prea mare, nu au fost locuri suficiente, s-a inceput tarziu. Pe scurt, organizarea a lasat mult de dorit si astfel nu am putut sa ma concentrez prea mult la ceea ce se prezinta.
Incepand insa cu cea de-a doua zi, lucrurile au intrat intr-un ritm normal, cu mici defectiuni tehnice ici si colo, cu 10-15 minute intarziere, dar mult mai bine. Doru Mitrana de la MaiMultVerde a avut o prezentare despre Eco Advertising, ne-a vorbit putin despre campaniile de ecologie, despre faptul ca schimbarea incepe de la noi insine si ca trebuie sa fim noi convinsi inainte de a incerca sa convingem pe altii. Urmatoarea conferinta m-a dezamagit, cand art-ul si copy-ul de la Saatchi&Saatchi (Irina Codreanu si Alexandra Toma), atunci cand au vrut sa ne povesteasca despre Social Campaign nu prea au avut ce sa ne zica. Ne-au zis ele cu chiu, cu vai cum s-a desfasurat filmarea pentru viralul Fete cu chef si ca ceea ce pare o filmare de amatori presupune un scenarist si destul de multa munca. Fetele erau modele, putin cam bete in realitate, filmarea s-a facut atunci cand avea loc un eveniment, iar dricul a fost inchiriat si adus acolo.
Ziua de miercuri i-a adus la conferinta pe Crenguta Rosu de la DC Communication si pe Sorin Tudor de la 365 Communication. In timp ce Crenguta a avut o prezentare despre ceea ce inseamna Social Media si cum evolueaza ea la noi si in afara, Sorin Tudor a afisat un aer de superioritate enervant si nu a raspuns decat la ce a vrut el.
A urmat o prezentare a viralelor, mai ales a celor negative si de ce prind ele la public, facuta de Cristian Ditoiu si Costin Radu. Costin Radu a avut un mod de a se prezenta foarte interesant: “ Stiti transfer.ro? Stiti 220.ro? Eu sunt.”
Joi a fost insa ziua care mi-a placut cel mai mult. Nu au fost toti vorbitorii despre care scria in program, a fost o inlocuire in ultimul moment, iar altcineva nu a putut veni, dar am aflat cate ceva despre modul in care cateva muzee din Romania incearca sa se promoveze. Razvan Crisan de la Oricum Association ne-a vorbit de scurt-metraje, ne-a aratat cateva exemple, ne-a povestit despre festivalul de scurt-metraje pe care alaturi de alti oameni il organizeaza si ne-a facut sa vrem sa vedem un astfel de festival. Mai apoi, Bogdana Butnar de la MRM Partners ne-a povestit despre cum a avut loc schimbarea siglei SRR (Societatii Romane de Radiodifuziune), procesul prin care a trecut, cate variante au fost, cat de greu a fost sa aduci cei 80 de ani de trecut undeva mai aproape de noi. Cred ca va mai amintiti cand vedeam pe la metrou: “ Ne place aurul purtat ostentativ la gat. Sub forma de medalii”, “Radio Romania Actualitati se prinde greu. Doar de catre unii” si altele. De acolo sunt.
Astazi o sa vorbeasca si Sorin Pratta de la Grafitti BBDO, care preda la mine la facultate.

marți, 2 martie 2010

Cerşetori de flori şi câini comozi


Din categoria doar în România se poate întâmpla, ieri am văzut un câine coborând in RATB. Mi se părea mie că mirosul care ieşea din autobuz era ceva mai puternic decât mă aşteptam şi că figurile oamenilor erau ceva mai crispate, dar de-abia când patrupedul şi-a continuat nestingherit drumul mi-am dat seama care a fost cauza. Mă îndoiesc că avea bilet, dar cel mai mult mi-ar fi plăcut să văd cum l-ar fi amendat controlorii. :D

Iar ultima replică în materie de cerşetorie nu mai e “Dă-mi şi mie un leu” , ci “Dă-mi şi mie o floare” . Cel puţin asta am păţit eu şi Dyna în seara asta, când un copil de vreo 6 ani s-a ţinut mult timp după noi şi ne-a cerut insistent bucheţelele de flori pe care le aveam.
Redau dialogul, mai mult sau mai puţin exact:
- Daţi-mi şi mie o floare.
- Pleacă de aici. Nu se mai cer bani?
- Nuuu. Daţi-mi şi mie o floare ca să vă dea Dumnezeu sănătate.
- Şi dacă nu-ţi dăm?
- Să nu vă dea.

După alte câteva încercări nereuşite, copilul s-a lăsat păgubaş, nu înainte de a-şi arăta nemulţumirea:
- Sunteţi calice. Sper să nu vă dea Dumnezeu nimic!

Mărţişoare, 10, parte de carte şi flori de iris, toate în aceeaşi zi


De 1 martie n-am început bine ziua. Am murdărit pătura cu fond de ten şi pantalonii cu rimel, eram în întârziere la facultate şi Cory mă aştepta deja la metrou.
Din fericire, lucrurile n-au continuat în acelaşi ritm. Am ieşit mai devreme de la ore, după ce mai întâi am luat un 10, împreună cu toată echipa cu care am lucrat duminică după-amiază la o temă, iar apoi am mers la conferinţele AdRev de la TNB (că tot veni vorba, ţin până vineri şi au mulţime de teme faine: digital şi viral în advertising, cultural marketing şi bad & spoof . Aţi pierdut însă retro & vintage advertising şi eco & social campaign).

Am stat doar la prima conferinţă, despre Vintage Advertising, prilej cu care am cîştigat o carte: „ Metode de publicitate testate” de John Caples, pe principiul că o întrebare proastă e doar o întrebare nepusă (am câştigat cărţi trei persoane care am pus întrebări).

Surpriza serii a fost însă faptul că am ajuns la concertul Iris de la TNB. Mai bine-zis, piesa de teatru Iris. Coregrafia a fost deosebita, dar şi biletul pe măsură. Luminile, dansul, actorii, versurile de pe fundal, scurtele pauze în versuri au meritat din plin. De concert nu mai vorbesc. E a doua oară când ajung la un concert Iris, dar presimt că nu e ultima. Îmi răsună şi acum în minte versurile:
“ Iar de noi nu vom mai fi
Vă veţi aminti
Că au fost odată
Iris.”
Toată ziua a fost presărată de momente plăcute în care am primit flori şi mărţisoare, chiar dacă nu foarte multe. Era să primesc şi o floare de iris de la Iris, dar n-am avut norocul ăsta. : )