vineri, 30 noiembrie 2012

Lasă că-mi aduci tu, am încredere!


Replica asta am auzit-o de zeci, sute de ori în copilărie, când mă trimitea mama la magazin să cumpăr ceva și mă trezeam că nu-mi ajung banii. Atunci vânzătoarea îmi dădea oricum, pentru că mă cunoștea și știa că îi voi aduce banii (de multe ori mama mă trimitea chiar atunci, chiar pentru 100 de lei vechi, pentru că nu-i plăcea ideea de a fi datoare undeva).

Dar sub nicio formă nu mă gândeam că o să aud asta în București. Și nu o dată, ci de două ori până acum. Prima dată se întâmpla astă-iarnă, când  mi-am cumpărat o helancă de la metrou, de la un tip cu tarabă. Mi-a plăcut culoarea, așa că am vrut să iau una și pentru sora mea. Dar nu-mi ajungeau banii, iar vânzătorul mi-a dat oricum și mi-a zis că e sigur că o să-i duc eu banii când mai trec pe acolo. Și i-am dus. Pentru că, la fel ca și mama, nu-mi place ideea să știu că sunt datoare undeva.

Iar a doua oară s-a întâmplat ieri, la o florărie. Am vrut să iau un buchet de flori, dar nu aveam decât 10 lei mărunt. Se întâmpla la prima oră a dimineții și nici florăreasa n-avea mărunt. Dar mi-a dat florile oricum și mi-a zis că are încredere că o să-i duc diferența.

Îmi dau seama că mai mult ca sigur e doar o strategie de marketing, ca să devin un client fidel, că nu mă aștept ca din simpla mea înfățisare să inspir încredere oamenilor. Dar parcă atinge o coardă sensibilă când îmi spune că are încredere că o să fac un anumit lucru. Și mai ales când e vorba de banii pe care îi datorez cuiva, indiferent de sumă. 

vineri, 9 noiembrie 2012

Ultimul romantic


După vreo doi ani de zile am reuşit să mai ajung şi eu la teatru. Şi după o căutare disperată pe străduţele din Centrul Vechi am găsit absolut întâmplător Teatrul de Comedie, aproape când ne pierdusem orice speranţă (noroc că aveam o marjă destul de  mare de timp luată). Sala destul de mică a devenit în scurt timp arhiplină de oameni aranjaţi la patru ace. Ba mai mult, pe culoarul din mijloc au răsărit şi scaune improvizate, semn că piesa e căutată. 

 „Un cuplu ciudat” ne-a ţinut pe locurile noastre aproape două ore şi jumătate, cu o mică pauză la mijloc. Subiectul este destul de simplu: în fiecare vineri seară, cinci prieteni se strâng la locuinţa unuia dintre ei (cel divorţat) pentru seara de pocker. Ca niciodată, în vinerea respectivă unul dintre ei întârzie. Se află până la urmă şi motivul: soţia s-a despărţit de el. Ceilalţi patru încearcă mai apoi să-l consoleze, iar prietenul divorţat îi propune să se mute la el. Iar cuplul ciudat e reprezentat de fapt de cei doi bărbaţi care locuiesc împreună. Dacă vreţi să vedeţi cum se poartă doi bărbaţi divorţaţi care locuiesc împreună, ce pasiuni şi ce probleme au, atunci recomand cu încredere piesa, care de multe ori a stârnit hohote de râs.

Dar ceea ce a fost cu adevărat spectaculos seara trecută s-a întâmplat de-abia după ce actorii şi-au terminat rolurile. După ce şi-au primit aplauzele, ne-au mulţumit pentru participare şi au urat „La mulţi ani” săbătoriţilor de nume. Au spus că au o surpriză pentru cineva din public. Aparent întâmplător au ales un rând şi un număr şi au rugat fata care stătea pe locul respectiv să vină în faţă pentru surpriza promisă. S-au stins luminile, câteva secunde bune de aşteptare, iar când le-au aprins am văzut un bărbat în costum, în genunchi în faţa fetei, cu un buchet mare de trandafiri roşii. Aplauzele nu mai conteneau, dar când în cele din urmă bărbatul şi-a făcut curaj să deschidă gura brusc sala a amuţit, iar toată lumea a luat loc pe scaune în acelaşi timp, ca la o comandă. 

Cu o voce timorată de emoţie, bărbatul i-a mărturisit fetei cât de mult o iubeşte şi că nu-şi poate imagina viaţa fără ea. La sfârşit a scos un inel şi şi-a cerut iubita în căsătorie, care plângând i-a răspuns nerăbdătoare: „Da,da,da!”. Au ieşit apoi de pe scenă în aplauzele publicului. 

Şi piesa a fost frumoasă. ; )))