vineri, 30 noiembrie 2012

Lasă că-mi aduci tu, am încredere!


Replica asta am auzit-o de zeci, sute de ori în copilărie, când mă trimitea mama la magazin să cumpăr ceva și mă trezeam că nu-mi ajung banii. Atunci vânzătoarea îmi dădea oricum, pentru că mă cunoștea și știa că îi voi aduce banii (de multe ori mama mă trimitea chiar atunci, chiar pentru 100 de lei vechi, pentru că nu-i plăcea ideea de a fi datoare undeva).

Dar sub nicio formă nu mă gândeam că o să aud asta în București. Și nu o dată, ci de două ori până acum. Prima dată se întâmpla astă-iarnă, când  mi-am cumpărat o helancă de la metrou, de la un tip cu tarabă. Mi-a plăcut culoarea, așa că am vrut să iau una și pentru sora mea. Dar nu-mi ajungeau banii, iar vânzătorul mi-a dat oricum și mi-a zis că e sigur că o să-i duc eu banii când mai trec pe acolo. Și i-am dus. Pentru că, la fel ca și mama, nu-mi place ideea să știu că sunt datoare undeva.

Iar a doua oară s-a întâmplat ieri, la o florărie. Am vrut să iau un buchet de flori, dar nu aveam decât 10 lei mărunt. Se întâmpla la prima oră a dimineții și nici florăreasa n-avea mărunt. Dar mi-a dat florile oricum și mi-a zis că are încredere că o să-i duc diferența.

Îmi dau seama că mai mult ca sigur e doar o strategie de marketing, ca să devin un client fidel, că nu mă aștept ca din simpla mea înfățisare să inspir încredere oamenilor. Dar parcă atinge o coardă sensibilă când îmi spune că are încredere că o să fac un anumit lucru. Și mai ales când e vorba de banii pe care îi datorez cuiva, indiferent de sumă. 

vineri, 9 noiembrie 2012

Ultimul romantic


După vreo doi ani de zile am reuşit să mai ajung şi eu la teatru. Şi după o căutare disperată pe străduţele din Centrul Vechi am găsit absolut întâmplător Teatrul de Comedie, aproape când ne pierdusem orice speranţă (noroc că aveam o marjă destul de  mare de timp luată). Sala destul de mică a devenit în scurt timp arhiplină de oameni aranjaţi la patru ace. Ba mai mult, pe culoarul din mijloc au răsărit şi scaune improvizate, semn că piesa e căutată. 

 „Un cuplu ciudat” ne-a ţinut pe locurile noastre aproape două ore şi jumătate, cu o mică pauză la mijloc. Subiectul este destul de simplu: în fiecare vineri seară, cinci prieteni se strâng la locuinţa unuia dintre ei (cel divorţat) pentru seara de pocker. Ca niciodată, în vinerea respectivă unul dintre ei întârzie. Se află până la urmă şi motivul: soţia s-a despărţit de el. Ceilalţi patru încearcă mai apoi să-l consoleze, iar prietenul divorţat îi propune să se mute la el. Iar cuplul ciudat e reprezentat de fapt de cei doi bărbaţi care locuiesc împreună. Dacă vreţi să vedeţi cum se poartă doi bărbaţi divorţaţi care locuiesc împreună, ce pasiuni şi ce probleme au, atunci recomand cu încredere piesa, care de multe ori a stârnit hohote de râs.

Dar ceea ce a fost cu adevărat spectaculos seara trecută s-a întâmplat de-abia după ce actorii şi-au terminat rolurile. După ce şi-au primit aplauzele, ne-au mulţumit pentru participare şi au urat „La mulţi ani” săbătoriţilor de nume. Au spus că au o surpriză pentru cineva din public. Aparent întâmplător au ales un rând şi un număr şi au rugat fata care stătea pe locul respectiv să vină în faţă pentru surpriza promisă. S-au stins luminile, câteva secunde bune de aşteptare, iar când le-au aprins am văzut un bărbat în costum, în genunchi în faţa fetei, cu un buchet mare de trandafiri roşii. Aplauzele nu mai conteneau, dar când în cele din urmă bărbatul şi-a făcut curaj să deschidă gura brusc sala a amuţit, iar toată lumea a luat loc pe scaune în acelaşi timp, ca la o comandă. 

Cu o voce timorată de emoţie, bărbatul i-a mărturisit fetei cât de mult o iubeşte şi că nu-şi poate imagina viaţa fără ea. La sfârşit a scos un inel şi şi-a cerut iubita în căsătorie, care plângând i-a răspuns nerăbdătoare: „Da,da,da!”. Au ieşit apoi de pe scenă în aplauzele publicului. 

Şi piesa a fost frumoasă. ; )))

miercuri, 31 octombrie 2012

Reclamele sunt pentru femei


Nu este doar o impresie personală, s-au scris și o mulțime de cărți și s-au făcut o groază de studii pe tema asta. Hai să fim sinceri, bărbații fac cei mai mulți bani, dar femeile îi învârt cum vor.

În primul rând, femeile au mai multe nevoi decât bărbații. Și că începem de la creme, produse de machiaj sau de îngrijirea părului (ok, și bărbații le folosesc, dar într-o măsură incomparabil mai mică) până la produse de igienă intimă sau că ne mutăm în sfera produselor de uz casnic, de curățenie și tot ce mai trebuie într-o gospodărie e clar pe cine trebuie comercianții să convingă să cumpere.

Față de gospodinele convinse de acum două-trei generații, care stăteau la mâna (și banii) soțului, femeile din ziua de azi au mai multă putere de cumpărare decât au avut vreodată în viață.

Și știu din plin ce să facă cu ea: o folosesc pentru a deveni mai frumoase, mai inteligente, pentru a se relaxa sau răsfăța, pentru că o merită din plin. Iar companiile producătoare se folosesc de toată iscusința pentru a răspunde nevoilor reale sau inventate ale cumpărătoarelor. Dar nu doar pentru ele fac doamnele cumpărături. Nu o dată ghidează preferințele sau își impun de-a dreptul părerea atunci când partenerul de viață, tatăl, fiul etc își cumpără produse de îngrijire, haine, încălțăminte și altele.

Iar femeile au un cuvânt important de spus și atunci când e vorba de investiții mai serioase: o casă, o mașină, o vacanță cu destinație exotică. Singurul domeniu în care femeile nu și-au impus punctul de vedere (și nu cred că o vor face prea curând) e în domeniul sculelor electrice, deși există o campanie puțin cretină a unui mare retailer de astfel de produse (ceva de genul “Ca sa iti arat ca te ador iti iau un ciocan rotopercutor”). 

marți, 30 octombrie 2012

Recomandare lectură (12)“Bună seara, Melania!” – Rodica Ojog-Brașoveanu

 Nu pot începe descrierea celui de-al doilea roman poliţist pe care l-am citit în ultima vreme cu „nu sunt amatoare de romane poliţiste, dar acesta face o excepţie” pentru că deja nu mai este adevărat. În ultimele două-trei săptămâni am citit cu sufletul la gură peripeţiile Melaniei din cele trei romane ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu care o au drept personaj principal: “Cianură pentru un surâs”, ”Bună seara, Melania!” şi ”320 de pisici negre”. Asta e ordinea lor cronologică. Eu le-am citit fix invers. A fost poate mai interesant aşa, mi-am dat seama de anumite lucruri care nu-mi erau chiar foarte clare şi de multe ori mă trezeam gândind ”deci de-asta a zis maiorul Cristescu nu ştiu ce în celălalt roman, acum are sens!”.

Aşa că deşi am terminat deja de citit şi “Cianură pentru un surâs” îl las la urmă. Pânza lui Goya – “Femeia cu evantai” este cea care o face pe simpatica pensionară să pună la cale un plan demn de mintea celei mai iscusite minţi criminale. Reuşeşte să facă o serie de infractori să lucreze împreună pentru a-i îndeplini dorinţa. Şi pentru a fi sigură că totul merge conform planului se asigură că nu este departe de ei şi le dă instrucțiuni, mai mult sau mai puţin evidente, de fiecare dată când aceştia se află în impas. Să nu-l uităm nici pe Mirciulică. Este prezent şi el la toată povestea, ba chiar o şi ajută pe Melania atunci când poate.

Tabloul amintit se află într-un muzeu bucureştean, pe punctul de a fi expus. Melania îl vrea doar pentru ea, aşa că infractorii pe care îi angajează trebuie să ajungă cumva în muzeu şi să-l fure. Bineînţeles li s-a zis cum, ei sunt simpli pioni în jocul ei. Aşa că cei trei hoţi intra prin efracţie în casa unor buni prieteni ai bătrânei şi îi răpesc pe aceştia, împreună cu un prieten şi cu... Melania, veniţi în vizită pentru seara tradiţională de pocker. 

Melania joacă cu naturaleţe rolul bătrânei senile, care nu îşi dă seama de gravitatea situaţiei, dar este atentă şi lucidă şi mereu cu un pas înaintea tuturor. Se înşeală cu un singur amănunt, lucru care-l va face pe maiorul Cristescu să fie încă o dată pe urmele ei. Cum şi dacă va scăpa rămâne să afle oricine e dispus să-i citească peripeţiile.

joi, 25 octombrie 2012

Fericirea la 18 ani



 Ajunsă acasă, am găsit în sertarul cu amintiri ceva ce vrea să pară un jurnal, de pe când aveam doar 18 ani. Rândurile de mai jos sunt copiate de acolo, așa că le-am lăsat, fără modificări, fără să elimin repetiții deranjante. Sunt doar eu, cea de acum șase ani și modul în care înțelegeam fericirea.

“Sunt fericită , doar că uneori uit lucru acesta. Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că gândesc, pentru că iubesc. Pentru că simt, pentru că îmi pun întrebări, pentru că aștept răspunsuri. Pentru că am voință, visuri, idealuri, pentru că pot să vorbesc, să râd, să plâng, să mă mișc, să văd. Pentru că am o familie care mă iubește, profesori care mă apreciază, prieteni care mă respectă. Pentru că pot să merg prin ploaie vara, să urc pe munte, să ma joc în zăpadă iarna, să citesc, să scriu, să cânt (chiar dacă n-am voce sau ureche muzicală). Sunt fericită pentru că am un întreg univers de descoperit, o lume care mă așteaptă, un drum de găsit.

Sunt fericită pentru că am un acoperiș asupra capului, pentru că nu trebuie să-mi fac griji pentru ziua de mâine, pentru că loviturile vieții vin în doze mici și nu reușesc astfel să te doboare, doar să te facă mai puternic.

Sunt fericită pentru că sunt destul de deșteaptă să-mi dau seama că fericirea nu e veșnică, așa că încerc să mă bucur de ea cât durează. Pentru că sunt optimistă și pesimistă în același timp, sunt bună și rea în același timp,  cred și nu cred în același timp, am și nu am speranță în același timp.

Sunt fericită că am incertitudini și întrebări, ele mă fac să mă trezesc în fiecare dimineață.

duminică, 21 octombrie 2012

Clubul Gospodinelor

Trebuie să mărturisesc faptul că de câteva luni bune fac parte din Clubul Gospodinelor, organizat de cei de la Bucătăria pentru toți. Din patru întâlniri câte s-au organizat până acum am participat la trei.

Acum nu vă gândiți că cine știe ce aș face eu pe acolo, stau frumușel pe un scaun, îmi savurez o cafea și văd cum un bucătar (de obicei Adi Hădean) ne pregătește ceva bun, în timp ce mai aflăm și una-alta despre trucurile din bucătărie.

Vineri seară n-a făcut excepție, timp de vreo trei ore am participat la ultima întrunire a clubului. Din păcate, n-a fost cea mai reușită de până acum.

miercuri, 17 octombrie 2012

Cugetări în miez de noapte cu taximetristul

"Dacă e un lucru pe care-l cred pe lumea asta e faptul că oamenii nu ar trebui să fie deschişi şi generoşi, că-şi iau o mare ţeapă, profită alţii de ei. Fiecare să-şi ţină ce are de spus pentru el" - e replica pe care mi-a zis-o un taximetrist zilele trecute, imediat după ce persoana cu care am împărţit taxiul până la un moment dat a coborât. Se baza, evident, pe mărturisirile pe care mi le făcuse persoana respectivă pe drum.

marți, 16 octombrie 2012

Talentul de povestitor

Mă amuzam zilele trecute cu sora mea, amintindu-ne cum se enerva de fiecare dată când mă ruga să-i povestesc ceva. Ceva-ul ăla putea fi o carte, un serial, un film, o întâmplare, orice. Cât avea cartea? 200 de pagini? Eu o repovesteam în 250. Cât avea serialul? 50 de minute? Mie îmi lua cel puţin o oră să-l povestesc. Şi tot aşa.

Pentru că nu prea înţelegeam ideea de rezumat. Cum adică să rezumi ceva? Totul e important. Şi decorul, şi limbajul non-verbal, şi ceea ce se spune, şi toate reacţiile personajelor etc. Cel puţin aşa mi se părea atunci. Şi multă vreme am avut de furcă cu asta.

Plus că eu încercam să o fac să înţeleagă şi anumite relaţii mai vechi, povestind ceva şi mai vechi (am aflat mai târziu că eu ofeream de fapt informaţii de background :))) ). Ea mă întrerupea exasperată, voia doar esenţialul, pe care eu nu i-l puteam oferi decât după ce divagam foarte mult şi ea îşi pierdea orice interes asupra subiectului.

Asta nu mă oprea pe mine totuşi, dacă ea ţipa să tac, eu ţipam şi mai tare continuându-mi povestirea. :))) Pe măsură ce am crescut, situaţia s-a inversat la 180 de grade. De fapt, în facultate aveam bătăi de cap să dezvolt lead-ul unei ştiri. După ce spuneam cine, ce, când, unde, cum a făcut şi eventual de ce a făcut lucrul respectiv, mi se părea că nu mai are rost să spun altceva. Pentru mine, ştirile ideale aveau un paragraf. Două, dacă aveam şi ceva informaţii de background. :D

Acum ştiu să fac un rezumat. Cel puţin aşa cred.

joi, 11 octombrie 2012

Pasiuni


Şi nu, nu mă refer la serialul ăla vechi de pe TVR 1. Oamenii au pasiuni, au lucruri la care se gândesc cu drag, pe care de-abia aşteaptă să le facă atunci când vin seara acasă de la muncă. Lucru îmbucurător, zic eu. 


De la lucruri care nu te costă mai nimic, la pasiuni care-ţi scot bani buni din buzunar. N-o să stau să le enumăr aici pe toate, ci doar pe cele pe care le ştiu la cunoscuţii mei: gătitul (oare cine? : )) ), scrisul pe blog, călătoriile, cerceii, desenatul, croşetatul şi altele. 

Şi-n mare parte, îmi plac şi mie lucrurile enumerate mai sus, dar nu într-o măsura aşa mare ca şi lor. Şi asta mă face să mă gândesc:  
Oare eu n-am nicio pasiune adevărată? Sau doar n-am descoperit-o încă?

miercuri, 10 octombrie 2012

Recomandare lectură (11): "320 de pisici negre" - Rodica Ojog-Braşoveanu

Nu vreau să îmbătrânesc (nu cred că vrea cineva), dar atunci când se va întâmpla mi-ar plăcea să am inteligenţa personajului principal al romanului "320 de pisici negre" scris de Rodica Ojog-Braşoveanu, simpatica Melania Lupu, o bătrână de 63 de ani din Bucureşti.

Cine îşi imaginează că viaţa unei bătrâne este plictisitoare se înşeală amarnic. Pe lângă faptul că farmecul şi comportamentul Melaniei o fac să scadă simţitor din anii pe care îi poartă cu graţie (micile trucuri de frumuseţe sunt nelipsite - cum să ai un ten tânăr, la ce sunt bune portocalele etc), inteligenţa şi simţul umorului sunt două arme ale personajului fără de care romanul n-ar avea niciun farmec. Sau, în fine, unul incomparabil mai mic.

Cred că volumul are undeva la 10 personaje, plus/minus câteva. Dar nici nu e nevoie de mai mult. Nu mă omor în general cu romanele poliţiste, însă acesta a făcut o excepţie. Nu mi-au trebuit mai mult de două zile să-l termin, mai ales că dialogurile sunt naturale, descrierile scurte şi cuprinzătoare, iar introducerea în atmosfera descrisă se produce instantaneu.

În mare, povestea este următoarea: Ned Morton, un escoc de profesie, vine în Bucureşti în căutarea Sfântului Graal pentru orice minte criminală - o Madonă de aur în mărime naturală. Dar, presupunând prin absurd că ar găsi-o, simpaticului escroc i-ar rămâne şi misiunea extrem de dificilă de a scoate preţioasa statuie dintr-o Românie comunistă, în care nimic nu mişcă fără ca oamenii legii să ştie. Şi de asta încearcă să-l convingă şi complicii lui, fără folos însă.

Organizează cu măiestrie o evadare din închisoare pentru fosta soţie a celui care a adus statuia de aur în România, doar că... socoteala de-acasă nu se potriveşte nici pe departe cu cea din târg. În locul Olgăi Tudor evadează nimeni alta decât Melania Lupu, care a fost închisă pentru ... ceva ce o să fie dezvăluit abia la finalul romanului.

Melania nu se pierde cu firea, interpretează cu naturaleţe rolul celei cu care a fost confundată, doar că are nevoie de ceva timp pentru a-şi da seama unde e ascunsă statuia. Nimic mai simplu. Organizează pentru asta o vânătoare de pisici negre, pentru a-l găsi pe Mirciulică, prietenul ei mustăcios. Iar Ned şi complicii lui golesc Bucureştiul de nu mai puţin de 320 de pisici negre, de unde şi titlul romanului.

Descrierea vânătorii m-a făcut să râd cu lacrimi, iar partea bună e că aventura de-abia de-aici începe. Melania Lupu reuşeşte să-i pună şi pe poliţişti şi pe infractori pe jar, dar o face cu atâta farmec şi cu atâta inocenţă încât singurul care o depistează este Ned, dar şi el are dubii de cele mai multe ori. Peripeţiile prin care trec personajele din roman sunt multe şi felurite şi toate se întâmplă în doar câteva zile.

Finalul cărţii ne lasă cu sufletul la gură şi ne promite o următoare ispravă a eroinei, una şi mai şi decât cea pe care tocmai am citit-o.


marți, 9 octombrie 2012

Recomandare lectură (10): "Moştenitoarea" - Julio Dinis

Am rămas datoare cu un mic rezumat pentru romanul lui Julio Dinis.

Cartea cu care autorul portughez a avut un succes răsunător a apărut în 1867 şi  numeşte "Protejatele domnului Rector". Un an mai târziu vede lumina tiparului şi "Moştenitoarea" ("A Morgadinha dos Canaviais"). Recunosc, mi-a luat ceva mai mult timp să îl termin, nu prea m-am mobilizat să citesc mai mult de câteva pagini de fiecare dată când am deschis volumul. Doar spre final, când deja eram captivată de poveste şi voiam să ştiu ce se va întâmpla, cum se va sfârşi, nu am mai lăsat cartea din mână.

Lectura a fost ceva mai greoaie, un pic mai greu de digerat. A fost prima carte scrisă de un portughez pe care am citit-o eu până în acest moment. Mi-a înfăţişat o serie de elemente dintr-o cultură despre care nu aveam nici cea mai mică idee. Obiceiuri de înmormântare, viaţa politică, rolul bisericii în societate şi, nu în ultimul rând, clasica poveste de iubire. Care de fapt nu e clasică deloc. Cele două personaje principale ale romanului, Henrique şi Madalena, figurile care dau viaţă paginilor, ale căror sentimente, gânduri şi fapte sunt exprimate cel mai mult, NU rămân împreună. Cine rămâne cu cine şi de ce nu are rost să povestesc, dar finalul e oricum unul fericit pentru aproape toată lumea.

Spuneam mai sus că descrie şi viaţa politică. De fapt, destul de mult. Alegerile locale reprezintă o ocazie foarte bună de a contura diferite tipuri de personalităţi, de a vedea intrigile dintr-o comunitate mică, ipocrizia, cum se lasă oamenii conduşi la vot fără să ştie ce fac (cam ca în zilele noastre). Finalul alegerilor îmi aminteşte de operele lui Caragiale, cu răsturnări de situaţie, cu haz, cu tragedie, cu oameni care îşi schimbă tabăra în funcţie de interese.

Pe partea de rol al bisericii în societate, ne arată cum misionarii impuneau penitenţe dificile pentru păcate inexistente, cum ideea de feminitate sau de cochetărie a unei femei era condamnată din greu, iar singura soluţie pentru a nu arde în flăcările iadului era să se tundă şi să se roage într-una. Dar nu vă temeţi, autorul prezintă cu ironie toată această influenţă bisericească, iar cele mai multe personaje din roman nu sunt nici ele de acord cu misionarul, care o să fugă mâncând pământul din mica localitate portugheză.

Per total, o carte frumoasă, pe care o recomand cu drag!

luni, 8 octombrie 2012

O şefă cum ar trebui să fie

Probabil o să-mi atrag ceva antipatii cu postarea asta, dar îmi iubesc locul de muncă! De-abia aştept să vin la serviciu, îmi place atmosfera de aici, îmi plac colegii, îmi place ceea ce fac, dar mai ales îmi place şefa mea. Sau, de fapt, îmi place cum se comportă cu mine.

După un început mai stângaci în prima săptămână de lucru, când am întârziat de două ori, deşi primul lucru pe care mi l-a spus este că este foarte strictă în legătură cu punctualitatea (şi m-a dus în sala de şedinţe pentru a-mi atrage atenţia, moment în care m-am simţit ca un elev mustrat de profesor), aproape cinci luni mai târziu avem o relaţie extraordinar de bună.

Îmi spune clar ce task-uri am de făcut, îmi explică acolo unde am neclarităţi, mă laudă atunci când fac ceva foarte bine din prima, nu a ridicat nici măcar o dată tonul la mine dacă ceva nu a fost făcut cum trebuie, este mai mereu veselă şi plină de viaţă, respectă pauzele şi nici nu se pune problema de muncă peste program.

Când la fel, în prima săptămână de lucru am întrebat-o dacă pot lua nişte materiale acasă pentru a mă familiariza mai repede cu ceea ce am de făcut, mi-a răspuns că timpul liber este timp liber, iar că ceea ce am de făcut la muncă o să învăţ pe parcurs, în orele de muncă.

Concluzia: am o şefă aşa cum ar trebui să fie. Acum sper că n-am cobit. : )))

vineri, 5 octombrie 2012

Decizii, decizii...

Nu-i niciodată uşor să iei o decizie. Mai ales atunci când nu te afectează doar pe tine. De ceva timp stăteam în cumpănă, pentru că mi se părea constant că lipseşte ceva. Sau că ceva nu e cum ar trebui să fie. Şi îmi place să cred că nu sunt tipul de persoană care se mulţumeşte cu ceva ce nu-i convine. Vreau să cred că pot să evoluez constant, atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional.

(Robert Bosch afirma că "Întotdeauna ar trebui să căutăm modalităţi de a îmbunătăţi situaţia existentă. Nimeni nu ar trebui să fie mulţumit cu ceea ce a realizat, ci ar trebui să încerce mereu să facă şi mai mult.")

Blogul nu-l ţin pentru a-mi pune frustrările sau sentimentele pe tavă, niciodată nu a avut scopul ăsta. Dar azi fac o excepţie. Într-o zi m-a izbit o replică din "Totul despre sex", spusă de Samantha: "I love you, but I love me more". Şi atunci am ştiut ce trebuie să fac. Am pus un punct, poate cel mai dificil de până acum. Înainte de el calea a fost presărată de virgule, de "dar dacă...", de răzgândiri şi întoarceri, până n-am mai avut cum să pun problema.

Aşa că de azi o iau de la capăt. Intuiţia îmi spune că decizia a fost corectă. Timpul îmi va confirma, cred eu. Nu-i niciodată uşor să iei o decizie.

joi, 4 octombrie 2012

Coșmarul cumpărăturilor sau de ce urăsc eu să fac piața

Să nu ne înțelegem greșit. Ca aproape orice om normal, ador să fac cumpărături. Ador să sparg bănuții munciți cu greu pe lucruri care îmi plac, pe care mi le doresc și, de ce nu, le merit. Mai urât când e vorba de abonamente, cartele de telefon, chirie, întreținere și altele de soiul.

Postarea asta e însă despre altceva: despre făcut piața. Și nu de capul meu, cu ce îmi place sau ce am poftă atunci, ci cu lista. Pentru că deși a sta în casă cu o iubitoare a bucătăriei și tot ce ține de asta este de cele mai multe ori un vis frumos, sunt și momente în care bula de săpun se sparge și mă trezesc cu nasul în asfalt, cu lacrimi împleticite și fără să mai știu ce direcție s-o apuc sau de unde să mai fac rost de o mână să car bagajele.

Și nu vă gândiți că sunt semne prevestitoare ca să-mi dau seama ce mă așteaptă. Ziua începe normal, ca și cea de dinainte sau cea de după, cu mine lenevind cinci minute mai mult în pat dimineața sau, din contră, mai matinală și cu 10 minute mai repede afară pe ușă. Și ziua-și continuă cursul firesc, cu micile întâmplări, până când.... vine telefonul!!! și apoi... mesajul!!!

Telefonul e de forma: "Pe unde ești?/Cât mai ai până ajungi acasă? Ia-mi și mie vreo două chestii când vii." Și-atunci să te ții. Uneori scap ieftin, cu pâine, apă sau ceva mai accesibil, dar sunt și momente când vrea pătrunjel la 10 noaptea... PENTRU DECOR!!!!! Iar atunci când lista e prea lungă și evident că uit cel puțin jumătate din lucruri chiar în timp ce mi le spune, conversația e urmată de un sms în care listuța ia o formă ceva mai coerentă.

"Și ce-i atât de greu în a face cumpărături atunci când ai lista în față?", s-ar putea întreba cineva. E foarte greu!!! Pentru că universul îți este dat peste cap de la primul element de pe listă și începe cu banala întrebare a vânzătoarei de la magazin: "Pungă mică sau mare?". Moment în care mă blochez, că nu știu ce vrea să facă cu respectivul ingredient și nu știu dacă îi ajunge o pungă mică sau are nevoie de una mare. Dar lucrurile sunt departe de a se fi terminat, urmează avalanșă: "Degresat sau normal? Nu avem la cutie, doar vărsat. Vă dau așa? Nu avem la rotiță, doar dreptunghi, nu avem la caserolă, doar la pungă" etc etc etc. Moment în care văd negru în fața ochilor și răspund resemnată "da" sau "nu" la întrebări.

Și pornesc supărată spre casă, cu mâinile pline de pungi și pungulițe, știind că deși mi-am dat silința, tot o să fie ceva care mi-a scăpat sau nu e cum ar trebui să fie...


miercuri, 3 octombrie 2012

Clementin a fost eliberat, eu am primit cărţi, toată lumea e fericită

În caz că vă întrebaţi, Clementin e un tânăr de 25 de ani care n-a citit în viaţa lui o carte. Aşa că un mim de la editura Nemira îl răpeşte şi îl forţează să citească dacă nu ghiceşte cartea care îi este mimată (povestea întreagă aici).

Dar eu, spre deosebire de Clementin, am ghicit două dintre cele cinci cărţi mimate, aşa că am primit două vouchere de câte 30 de lei pentru a face cumpărături de pe site-ul lor, plus o carte gratis. Aşa că aseară am mers frumuşel la librăria de pe Magheru şi mi-am luat mica avere. Pe măsură ce o să le citesc, rezumatele cărţilor o să le pun şi pe blogul Nemira, pentru reduceri la achiziţiile următoare. Dacă vă interesează, au o mulţime de oferte foarte avantajoase, plus o librărie mică şi cochetă pe bulevardul Magheru, deschisă şapte zile din şapte, până la ora 22.00.

Recunosc, am mai stagnat la capitolul lectură în ultima vreme, cartea "Moştenitoarea" scrisă de Julio Dinis aşteaptă răbdătoare la mine în geantă să-i mai arunc câte o privire. Dar cum sunt dornică să încep să descopăr mini-biblioteca de acasă, cred că o să mă pun mai serios pe citit (nu de alta, dar am încercat varianta cu cititul a două-trei cărţi în acelaşi timp şi nu prea-mi place).

Și cum am promis de o groază de vreme o poză și cu colega de apartament: iat-o!



marți, 2 octombrie 2012

Dacă mă lasă mama...

Am aproape 24 de ani, sunt plecată de mai bine de cinci ani de acasă în Bucureşti, lucrez de mai bine de doi ani şi sunt pe banii mei tot de-atunci. Şi-atunci, de ce atunci când mă invită cineva undeva (gen vizită, excursie, drumeţie etc), primul gând care-mi răsare în minte e "Stai să văd dacă mă lasa mama..." ? :)))

Nah, când stăteam pe banii ei, normal că trebuia să-i cer atât voie, cât şi bani. Şi dacă la prima parte nu-mi era atât de greu, la cea de-a doua aveam mai mereu bătăi de cap. Şi cum a doua o condiţiona pe prima, că fără bani unde să pleci, trebuia să-ncep munca de convingere din timp.

Cu toate astea, undeva prin clasa a XII-a am început să trec de la "Mă laşi şi pe mine să merg nu ştiu unde" la "Vezi că mă duc şi eu nu ştiu unde". A mers o dată, de două ori, dar la un moment dat evident că s-a prins şi mama şi mi-a zis că nu-i place cum pun problema. :D

Cel mai greu mi-a fost însă în vacanţele de vară din anii de facultate, când mergeam acasă la Văleni, momente în care evident trebuia să dau socoteala. Acum, când merg acasă, le zic informativ că ies sau pe unde. Dacă începe să se lase seara şi nu mă pregătesc de plecare, încep ai mei să mă întrebe: "Dar tu nu ieşi nicăieri?"

Dar revin: de ce primul meu impuls e să văd "dacă mă lasă mama"? :-??

luni, 1 octombrie 2012

Take things for granted

Niciodată nu am ştiu exact cum să traduc expresia. Poate "a lua lucrurile de bune". Dar nu mi se pare atotcuprinzător. Mi se pare că această expresie, atunci când  e folosită, arată că vorbitorul e într-o stare de frustrare latentă, o frustrare care poate creşte până la proporţii nebănuite.

Recunosc, au fost situaţii în care am luat oameni sau situaţii "for granted", deşi nu era cazul, dar mă enervează teribil când mi se întâmplă. Nu sunt genul care să se certe (mama şi sora mea sunt probabil singurele două persoane care nu ar fi de acord cu această afirmaţie), însă uneori simt că explodez de nervi şi abia mă abţin să nu dau curs impulsului de a ţipa, de a reproşa, de a trânti, sparge ceva etc.
Nu ştiu dacă e bine. Nici nu contează, nu am de gând să-mi schimb stilul prea curând.

Ce voiam să subliniez e că nu ar trebui să luăm lucrurile de bune. Nici jobul, nici sănătatea, nici prietenii. Aşa cum ştim prea bine, nimic şi nimeni nu este de neînlocuit. Şi probabil ar trebui să-i apreciem mai mult pe cei din jurul nostru, iar ei să ştie asta.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Adevărul despre Făt Frumos

Când eram mică, citeam basme în prostie. Citeam și reciteam, de fapt. Unul din basmele mele preferate a fost "Înșiră-te, mărgăritare!". Povestea a doi copilași care rămân fără mamă, iar mama vitregă îi omoară. Și se preschimbă astfel în tot felul de plante și animale, până când vinovata e prinsă.

Dar  nu despre genul ăsta de basm vreau să vorbesc, ci despre povestea clasică cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana. Cu împăratul bătrân, care decide să lase jumătate din împărăție și mâna fiicei lui celui care va îndeplini niște probe.

De-abia în seara asta m-a lovit. Dar m-a lovit tare, în moalele capului: păi Făt Frumos ăsta e un profitor așa, cam parvenit. În multe din cazuri ok, e și el fiu de împărat, dar e cel mai mic, fără nicio șansă la conducerea împărăției. Așa că toate probele alea pe care le trece, toate greutățile pe care le depășește... totul e pentru bani, pentru avere, pentru regat. Să fim serioși, el n-o cunoaște pe fata aia, îi e cam indiferent dacă e frumoasă sau urâtă ca Muma Pădurii. Ce, parcă nu poate s-o înșele după aia?

Hai să zicem, în unele cazuri apucă s-o cunoască, dar fata se poartă urât cu el, îl păcălește. Ești cam nebun să te îndrăgostești la prima vedere de o astfel de fată.  Și dacă astfel stau lucrurile, așa cum Făt Frumos vrea bogăția, la fel vrea și zmeul, Spânul sau cine-o mai fi. Ba mai mult, uneori zmeul o răpește pe fată tocmai pentru că o iubește, nu pentru averea ei, că are și el destulă. Și suferă ca un câine că fata nu-l bagă în seamă, se poartă frumos cu ea, îi face pe plac, doar-doar de i-o acorda puțină atenție. Și care e problema părinților fetei până la urmă? Că zmeul are casa lui, că nu e un parvenit și că fata n-o să locuiască până la adânci bătrâneți cu părinții? Mi se pare stupid.

Știu, sunt foarte pornită împotriva poveștii clasice din basme. Cred că dacă m-aș apuca să le recitesc la vârsta asta le-ai interpreta complet diferit. Și poate nu e o idee rea. Data viitoare când mai merg la Văleni să nu uit să caut o carte de basme prin bibiliotecă.

vineri, 28 septembrie 2012

Ești frumoasă, fă!



Am auzit nu o dată că “Cine nu are un bătrân să-și cumpere”. Și am zis poate și de mai multe ori că dacă vrea cineva, îl dau pe al meu. Pe a mea, mai bine zis, o bătrânică haioasă de 92 de ani. Haioasă, haioasă, dar și foarte cicălitoare. Avea un talent special de a te duce de la amuzament/stare de bine la disperare în doar câteva secunde.

Avea două mari pasiuni: mâncatul dulciurilor și bârfitul. Era cea mai fericită când primea bomboane mentolate, ciocolată, suc sau biscuiți. Și atunci te lăuda: ”Noroc cu tine, fă!”. Iar când vine vorba de bârfit, nimeni nu era mai informată decât ea pe raza cartierului. Știa cine mai e cu cine, cine pe cine a înșelat, cine pe cine a bârfit și cine cu cine s-a certat.

Îmi povestea cât mai amănunțit tot felul de întâmplări ale unor persoane pe care nu le cunosc. Și maaaare greșeală dacă apucam să-i zic că habar n-am despre cine vorbește. Pentru că mă lua de la Adam și Eva să-mi facă legăturile, fără să pricep, evident, nimic. Plus că în tinerețile ei se lăuda cu titlul de pețitoarea cartierului. Multe cupluri s-au format datorită iscusinței ei. Sau mai bine zis pentru că și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala.

A fost teribil de supărata acum câțiva ani, când am schimbat gardul. Ne-a acuzat pe toți că am făcut-o special, ca să nu mai vadă ea din curte cine trece pe stradă. Dar s-a consolat repede. A început mai apoi să iasă la poartă și să oprească lumea, să afle porția de bârfe atât de necesară.

De fiecare dată când venea la noi, la plecare dădea și o tură prin bucătărie. Și în șortul ei încăpător se strecura mai mereu un morcov, o ceapă, un cartof sau ce-i mai pica la îndemână. Plus să începea din nou cu lingușirile atunci când voia ceva de la tine: ”Onuța, nu-mi faci și mie un ou prăjit? Că tu îl prăjești atât de biiiine!”. :))

Și evident că-ți zicea să faci un lucru exact în timp ce-l făceai. Te vedea cu mătura în mână: ”Ar cam trebui să dai și tu cu mătura pe aici.”. Vedea că mănânci ceva și te pregătești să-i dai și ei, exact atunci îți zicea: “Dă, fă, și mie!”.

Pentru ea, serviciul ideal era să fii învățătoare. A fost foarte tristă că nici eu, nici sora mea nu am fost vrăjite de posibilitatea de a lucra peste drum (școala e foarte aproape de casa noastră) și de a primi salariul pe vară fără să facem nimic. Îmi mai zicea bunica mea din când în când:  ”Tu trebuia să stai acasă. Lucrai la un magazin, te măritai, făceai un copil, stăteai aici că ai unde.” Dar s-a resemnat și cu faptul că am vrut să plecăm la Capitală, ba mi-a și dat din pensioara ei cât să-mi plătesc căminul toată facultatea. Mă întreba mereu dacă am “gagic”. Când aveam, mă trăgea de limbă, de unde e, câți ani are, ce fac părinții etc. Când nu, îmi zicea: ”Așa, foarte bine, ce, tu ai timp de gagic? Tu trebuie să înveți!”. La un moment dat i-am zis însă: “Cum? Nu ziceai tu să mă angajez și să mă mărit, să fac un copil?”, iar ea revoltată: ”Păi, nuuu, dacă ți-a trebuit școală, școală să faci! Fără copii! După!”.

Ca să explic și titlul: dacă făcea o gafă și te enerva și te luai de ea, te privea câteva secunde, apoi zicea: “Ești frumoasă, fă!”. De cele mai multe ori te amuza și nu-i mai ziceai nimic, o lăsai în pace. Dar replica asta o folosea și de fiecare dată când cunoștea o persoană nouă. Prietenele care m-au vizitat pe acasă nu au scăpat de această remarcă. Bineînțeles, era una și pentru băieți: ”Mă, ești frumos rău!” Că de multe ori comenta după că ”N-am văzut băiat așa urât de când sunt eu!” e partea a doua. : )))

Din păcate, acum nu o mai pot da nimănui și nici n-aș mai vrea.  

marți, 18 septembrie 2012

Recomandare lectură(9): "O viață" - Guy de Maupassant


Roman publicat în anul 1883, "O viaţă" prezintă decăderea nobilimii franceze în plin secol al XIX-lea, prin descrierea vieţii Jeannei, eroina cărţii, fiica unui baron din Normandia.

Fire poetică, de-abia ieşită din mănăstire, Jeanne se preocupă prea puţin de aspectele practice ale vieţii. Îşi face tot felul de iluzii cu privire la dragoste, iubeşte pătimaş marea lângă care locuieşte, se bucură de lucrurile simple ale vieţii. Apare şi un tânăr fermecător pe care-l va lua de soţ chiar de pe la începutul romanului.

Moment în care m-am gândit plictisită că nu prea mai are ce să se întâmple, viaţa ei e o variantă mai lungă de basm. Ei bine, nu-i chiar aşa. Soţul ei blând şi iubitor se schimbă imediat după luna de miere într-un zgârcit egoist, care o înşeală cu slujnica, brutal cu angajaţii şi cu familia sa. N-apucă să stea decât câţiva ani cu Julien de Lamare, care va fi ucis de soţul gelos al ultimei dintre amantele sale, contesa de Fourville.

Tânăra văduvă îşi va dedica apoi existenţa creşterii copilului ei, Paul (Poulete), pe care însă îl răsfaţă mai mult decât e cazul. Plecat la şcoală, va face o mulţime de datorii pe care mama şi bunicul se străduiesc să le achite. Nu pentru multă vreme, deoarece banii se termină. Astfel, contesa este nevoită  să vândă castelul în care şi-a petrecut întreaga existenţă şi să se mute într-o casă mult mai umilă. Tatal ei moare, fiul e plecat cu amanta, iar singura persoană care-i va fi alături este slujnica cu care a înşelat-o soţul ei.

Sincer, e o viaţă urâtă, mi-e milă de biata fată naivă, care şi-a pierdut tinereţea înainte de vreme şi care nu prea a cunoscut bucuriile vieţii. Romanul se termină totuşi într-o notă uşor optimistă, pe care nu o dezvălui.

luni, 17 septembrie 2012

Colega de apartament

De câteva săptămâni am o nouă colegă de apartament. E mare, zgomotoasă, sforăie şi lasă păr peste tot. A fost nevoită să se mute, iar acum ne luptăm dimineaţa sau seara pe baie. Încerc mereu s-o conving să mă lase puţin şi pe mine, că doar ea a fost toată ziua acasă, a avut timp destul.

Uneori se uită cu nişte ochi mici şi adormiţi la mine, de parcă mă întreabă: "Da' tu ce mai vrei?" şi întotdeauna face un zgomot teribil când ajung acasă. Se linişteşte apoi, iar după ce răsuflă cu greu de câteva ori, se lipeşte uşor de mine şi îşi ridică capul să o mângâi. Şi stă aşa un minut sau două, după care mă ignoră complet restul serii. Mai nou, uneori dacă am uşa la cameră deschisă vine în dreptul uşii şi mă priveşte. Dacă îi zic: "Hai, vino!" intră dând fericită din coadă pentru o porţie suplimentară de mângâieri.

Se teme însă de aspirator. Se dă cuminte la o parte de fiecare dată când vreau să fac curăţenie. Şi e o pofticioasă ceva de speriat. Deşi ea are mai mereu castronelul plin cu mâncare şi nimeni nu râvneşte la porţia ei, ea mă priveşte cu ochi mari şi salivează de fiecare dată când mă vede cu farfuria cu mâncare, chiar dacă am doar fructe acolo.

Leneveşte toată ziua şi toată noaptea, întinsă cât e ea de mare, de cele mai multe ori în puncte strategice, în uşă sau pe hol, cât să nu poţi să o ocoleşti decât cu mare grijă. Plus că e ca o femeie curioasă, trebuie să scoată ea capul prima pe uşă de fiecare dată când vine cineva în vizită, să vadă ea repede cine a venit. E cea mai fericită când aude "Hai afară!" sau când e lăsată să intre în camere. Simte că e cineva la uşă înainte ca persoana respectivă să apuce să sune şi se agită, se ridică în două labe, latră furios, de parcă ar zice: "Hoţul! Stai că te apăr eu!". Şi e cuminte şi blândă, în ciuda aparenţelor.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Top 7 lucruri la birou care ţi se pare normale şi care-ţi vor lipsi dacă schimbi locul de muncă

În fix doi ani de când mă aflu în câmpul muncii, am schimbat trei posturi. Fiecare dintre ele cu puncte tari şi puncte slabe, evident. În afară de elementul uman care îţi va lipsi atunci când decizi că e timpul s-o iei din loc (am dat de câţiva colegi de treabă la toate cele trei locuri de muncă), sunt câteva chestii mărunte cu care te obişnuieşti, care ţi se par fireşti, dar cărora le simţi lipsa atunci când schimbi serviciul.

1. Cafeaua - la primul meu loc de muncă, cafeaua era gratuită. Mi s-a părut destul de greu să mă trezesc în postura de a-mi lua singură cafeaua, după ce mai bine de un an de zile mi se părea un drept al meu să beneficiez de ea.

2. Scaunul - nu mi-am dat seama cât este de important să ai un scaun confortabil decât atunci când am schimbat scaunul cu unul cu muuuult mai puţin confortabil la cel de-al doilea job. Mi se părea normal să am un scaun înalt, cu mânere, uşor de manevrat. Ei bine, greşit. Acum am din nou norocul să am un scaun bun la muncă, dar îl regret în continuare pe primul. Păcat că nu m-au lăsat să plec cu el. :))

3. Frigiderul - nu peste tot ai la dispoziţie un frigider în care să-ţi pui mâncarea. Dacă la primul loc de muncă aveam un frigider şi un cuptor cu microunde la dispoziţie, în al doilea m-am văzut brusc lipsită de aceste privilegii. Acum nu numai că le am înapoi, dar vin însoţite de o bucătărie modernă, cu vreo trei tipuri diferite de cafetieră, cu masă, scaune, veselă, maşină de spălat vase etc.

4. Dulăpiorul - mi-am dorit mereu dulăpiorul meu, în care să-mi pun toate lucrurile. Dacă la primul loc de muncă n-am avut norocul ăsta, iar la al doilea am fost nevoită să-l împart, acum sunt mândra posesoare a unuia numai al meu, sub cheie.

5. Toaleta - credeţi-mă, e esenţial să ai la dispoziţie o toaletă curată. Nu cred că are rost să intru în detalii.

6. Un calculator care să se mişte ok - nimic mai enervant decât un calculator care se mişcă în reluare sau care se blochează când ţi-e lumea mai dragă. Acum am noroc de un calculator destul de bun, mi-a făcut figuri doar de vreo două ori în aproape patru luni.

7. Salutul - un obicei la fosturile locuri de muncă era ca în general să-i saluţi doar pe cei pe care îi cunoşti sau cu care ai frecvent de-a face. Adeseori treceam pe lângă colegi pe holuri fără să schiţăm niciun gest. La actualul loc de muncă, toată lumea se salută cu toată lumea (bărbaţii sunt foarte politicoşi, ţin uşa deschisă femeilor şi tot felul de gesturi mărunte), iar lumea îşi vorbeşte cu "tu", fără să ţină cont de diferenţa de vârstă sau de funcţie.



joi, 13 septembrie 2012

Un om şi pasiunea lui

Sau mai bine zis, sora mea şi pasiunea ei. Era cazul să-i dedic şi ei o postare, după cât mă hrăneşte şi după câtă grijă are de mine, măcar o vizită - două să-i aduc şi eu pe blog. :)))

Şi-a descoperit pasiunea pentru gătit acum vreo trei-patru ani cred, nici nu mai ştiu exact. Cert e că pe toată durata facultăţii, în weekend-uri, aveam tradiţia mesei în familie. Adică eu mergeam la ea şi mâncam o mulţime de bunătăţi, bunătăţi la care ne gândeam de obicei din timpul săptămânii (şi aşteptam salivând să vină sâmbăta).

Încet-încet şi-a strâns o colecţie impresionantă de reviste şi cărţi de bucate (deşi ea încearcă să mă convingă că are doar câteva, nu-s destule) şi e unul dintre cei mai trişti oameni din lume când se gândeşte că n-o să-i ajungă toată viaţa să facă toate reţetele care i-ar plăcea.

Acum vreo doi ani şi-a făcut şi un blog, ca să vadă şi alţii ce poate să facă. Şi poate multe, vă spun eu. Mâncăruri felurite, cu condimente la care nu m-aş fi gândit în viaţa mea. Dar cel mai mult îi place să facă dulciuri. Cu poze, că deh, trebuie pentru blog. Cum nu avea aparat foto, i l-am împrumutat pe al meu. Azi aşa, mâine aşa, până când s-a obişnuit că e mai mult al ei decât al meu. Şi când la un moment dat l-am luat cu mine la Cluj într-un weekend, mi-a făcut capul calendar că ea e tristă pentru că nu poate să gătească (pentru că nu poate face poze,evident), atât de mult încât i l-am dăruit. Gata, acum e al ei. :))))

Şi e tare haioasă că nu înţelege cum nu i-ar plăcea cuiva să gătească. Se uită resemnată la mine când scap tot din mână când e ea prin bucătărie (că e un făcut, devin neîndemânatică cu orice obiect atunci când e ea prin preajma mea) şi-mi spune din când în când că nu şi-a pierdut chiar orice speranţă în ceea ce mă priveşte. :D

Plus că vorbeşte codat. :))) De obicei zice "Hai să facem de mâncare" sau "Hai să facem curăţenie". A se înţelege următoarele: "Hai stai pe lângă mine în timp ce gătesc ceva, eventual mai spală o farfurie" sau "Nu-i aşa că faci şi tu curăţenie în timp ce eu gătesc?".

Lumea mă priveşte cu o invidie deloc mascată atunci când spun că uneori mă trezeşte cu micul dejun la pat, că e de-ajuns să spun ce mi-aş dori să mănânc, ca în maxim câteva zile să mă aştepte cu bunătăţile respective (mai greu dacă e vorba de ciuperci sau pilaf, nu e mare fan), iar uneori, atunci când vrea să facă o anume reţetă, încearcă înainte să ne convingă că ne dorim să facă asta, ca să fie sigură că mâncăm tot.

Laude pentru ceea ce găteşte şi-a primit cu duiumul, dar nu cred că s-ar sătura să le audă. Lumea prin cămin, foştii şi actualii mei colegi de muncă, colegii ei de muncă, prietenul meu şi cei din familie au avut ocazia s-o laude pe bună dreptate. Am zis că dacă-am avea bani, ne-am face o mică afacere: catering - ea cu gătitul, eu cu partea de PR. :D

Click aici pentru mult mai multe bunătăţi. :)

De ce îmi place că trăiesc în zilele noastre

 
E posibil să-mi fi plăcut şi să mă fi născut şi în viitor, nu sunt sigură, depinde cum evoluează lumea. Cert e că nu mi-aş fi dorit să trăiesc în trecut, în niciuna din perioadele de timp despre care am citit sau am învăţat ceva.


Râdeam mai demult, că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada lui Rubens şi a lui Botticelli, când femeile cu forme generoase erau considerate idealul de frumuseţe. Dar hai să fim serioşi. N-aş fi vrut să trăiesc sub nicio formă într-o perioadă de timp în care părerea mea, ca femeie, să nu conteze de nicio culoare.
Să fiu doar fiică, soţie şi apoi mamă, să nu ies din cuvântul  bărbatului şi să văd drept scopul vieţii creşterea şi educarea copiilor.

Ce aş fi putut să fiu într-o astfel de perioadă nu chiar foarte îndepărată din trecut? Slujnică, ţărancă la câmp, spălătoreasă, guvernantă sau, dacă aş fi avut un extraordinar noroc (lucru pe care nu prea îl cred), m-aş fi născut într-o familie foarte bogată şi mi-aş fi irosit zilele făcând nimic.

Una dintre cele două extreme: ori să muncesc de-mi sar capacele, ori să stau degeaba. Cale de mijloc nu prea exista. Dar acum, la fel, cu puţin noroc, există. Poţi să munceşti, să ai şi o viaţă socială destul de activă, să şi călătoreşti, să ai şi o familie, să fii în posturi de conducere dacă eşti suficient de bună şi tot ce mai doreşti tu ca femeie şi ca om. Evident, nimeni nu zice că o să excelezi la toate, dar simpla posibilitatea de a putea alege cum să fie viaţa ta arată cât de mult a evoluat lumea în doar câteva sute de ani. 


marți, 11 septembrie 2012

Pisicile sunt diabolice şi vor să stăpânească lumea (partea a 2-a)

Ok, revin cu partea a doua a motivelor pentru care pisicile plănuiesc să domine lumea:

6. Au o putere ciudată de hipnoză asupra oamenilor

"There are many intelligent species in the universe. They are all owned by cats." (anonim)




7. Antrenamentele lor sunt intense şi dintre cele mai complexe









8.Au un serviciu aerian special

"One reason we admire cats is for their proficiency in one-upmanship. They always seem to come out on top, no matter what they are doing, or pretend they do." (Barbara Webster)



9. Pot levita! 




10. Se ghidează după principiul "În dragoste şi în război totul e permis"




Sursa: http://www.arkinspace.com/.