vineri, 12 aprilie 2013

NexT 2013



A început iar NexT, Festival Internaţional de Film ajuns deja la a şaptea ediţie. De miercuri până duminică (deci deja două zile s-au dus), pasionaţii de scurtmetraje vor avea agenda plină dacă sunt din Bucureşti, Braşov, Cluj sau Iaşi, oraşele unde sunt proiectate filmele sau unde au loc diferite ateliere.

Aseară am fost la „Comedy Night”, unde timp de două ore am avut posibilitatea de a vedea câteva filmuleţe mai mult sau mai puţin haioase (sau mă rog, cu un umor care nu e pe placul meu). 

Ca şi poveşti ale filmelor, enumăr câteva: 

-       într-o societate în care toţi oamenii sunt dezbrăcaţi, unul singur îndrăzneşte să facă ceva revoluţionar... să poarte blugi! Şi pentru asta e spânzurat (am admirat actorii pentru că au avut curajul să joace goi : )) );

-       vânzătoarea de la RATB nu vrea să-i dea două călătorii unei doamne, pentru că nu are rest, iar dialogul dintre cele două duce la o răzbunare originală (da, film românesc,normal);

-       un soldat premiat la nesfârşit l-ar face să-şi iasă din minţi până şi pe cel mai calm dintre oameni (şi până la faza de final cred că toată lumea s-a întrebat dacă nu cumva s-a stricat filmul de se repetă aceeaşi secvenţă);



-       o echipă de fotbalişti pensionaţi din Franţa (Câinii Verzi) vrea să arate tinerei generaţii că încă mai poate juca, scorul meciului decizându-le viitorul celor din echipă(un viitor în care devin stelişti : )) );

-       să găseşti pâine duminică după-amiază pe caniculă nu-i deloc o treabă uşoară (tot românesc).

A mai fost şi o animaţie urâţică şi un filmuleţ cu o fabrică de becuri, dar din alea n-am înţeles mare lucru, sincer. 

În program se mai arată câteva proiecţii interesante: http://www.nextfilmfestival.ro/ .  

miercuri, 10 aprilie 2013

Prima dimineaţă de după



Citesc zilele astea o carte sociologică scrisă de Jean-Claude Kaufman – „Prima dimineaţă de după.Cum începe o poveste de dragoste”. Mi-a fost recomandată şi împrumutată de o colegă de serviciu. 

Credeam iniţial că nu e pe gustul meu, primele pagini de descriere amestecate cu ceva teorie m-au dus cu gândul la o lectură dificilă şi ale căror rezultate nu pot fi generalizate, ţinând cont că sunt intervievate doar vreo 6-7 cupluri. Dar n-a fost deloc aşa, m-am trezit aşteptând cu nerăbdare un pic de timp liber, pentru a mai citi câteva pagini, pentru a diseca ceva mai mult relaţiile prezentate în carte.

Pentru că de fapt despre asta e vorba, o disecare amănunţită a primei dimineţi de după. Primă dimineaţă care duce fie la o relaţie, fie îl face pe cel care nu e la el acasă să fugă mâncând pământul. Ce-i amuzant în poveste este faptul că actorii privesc acum oarecum la rece, găsesc interpretări pentru gesturile de atunci. 

Îmi place mult expresia „pat-cocon” folosită de autor pentru a descrie nu doar locul în care cuplul se regăseşte dimineaţa, ci pentru locul care poate duce la înflorirea relaţiei. Sau, eu ştiu, la transformarea ei dintr-o omidă într-un fluture. : )))

Ce m-a mirat şi m-a amuzat în acelaşi timp a fost că nu fetele, ci în general băieţii erau cei care şi-au dorit cu adevărat începutul relaţiei. 
 Autorul subliniază de mai multe ori că oamenii nu descriu exact ce s-a întâmplat, ci percepţia lor asupra a ceea ce s-a întâmplat, uită anumite amănunte. Sau din contră, reţin doar anumite lucruri, cărora le acordă o importanţă mai mare.



Ca să rezum puţin ce i-a deranjat pe participanţii la studiu: pisica tipei, care s-a suit cu ei în pat, păianjenul de pe tavan, statuetele din ţări ciudate cu care era plină camera lui, prosopul cu iz rânced de la el din baie, apa rece de la duş, mulţimea exagerată de cosmetice pe care o avea el, faptul că avea televizor în camera în care dormea, faptul că a intrat fratele ei peste ei, dezordinea prea mare, faptul că ea voia întâi să mănânce, iar el întâi să facă duş, faptul că stătea cu părinţii, tăcerea ei (cauzată de fapt de mahmureală), faptul că ea era prea lipicioasă etc.

Cu toţii au lăsat însă ceva de la ei, s-au purtat altfel decât firesc de dragul celuilalt. De reţinut însă în cazul fetelor e că ele tind să considere prima dimineaţă de după nu cea reală, ci cea în care totul a mers bine, indiferent la cât timp după aceea a fost. Şi chiar dacă totul a izbucnit din pasiune, tind să romanţeze puţin povestea. 

marți, 9 aprilie 2013

Drumul spre olimpiadă



Am fost la multe olimpiade şcolare la viaţa mea. Poate chiar prea multe. Etapa judeţeană pentru Prahova se desfăşoară la Ploieşti, undeva de pe la ora 9 – 10. Şi uram din tot sufletul să mă trezesc sâmbăta cu noaptea în cap, să merg până în faţa primăriei unde ne aştepta microbuzul cu care cei la şcoală aranjaseră transportul. Nici măcar cele trei zile libere de dinainte nu reuşeau să-mi îmblânzească sentimentele. 

Aşa că postarea asta nu e despre drumul pe care îl făceam când mergeam eu la vreo olimpiadă, ci despre cel când mergea sora mea. Pentru că pe vremea ei (hai, bine, sunt doar şase ani diferenţă de vârstă între noi două, nu o veşnicie : )) ) fiecare se ducea cum putea, îşi rezolva cu transportul.

Aşa că drumul ei la Ploieşti era de fapt prilej de mini-excursie pentru toată familia. Plecam de vineri seară cu trenul şi mergeam la unul din fraţii tatei, la care rămâneam peste noapte. Nu ştiu ce vârstă să fi avut, până în 10 ani oricum. Dar ţin minte şi acum senzaţia aia de parcă era sărbătoare, mersul pe jos până la tren, uneori îngheţata sau gogoaşa de pe drum, negocierea invariabilă pe care o duceau ai mei cu naşul pentru că mie nu îmi luau niciodată bilet („E mică, stă la noi în braţe dacă se aglomerează”). Şi sentimentul acela că lăsam ceva în urmă. Priveam câmpul, casele cum se smulg din câmpul meu vizual, de parcă ele forţau schimbarea peisajului, nu trenul. 

Nu ştiu de unde ştiau rudele noastre că venim în vizită, că pe vremea aia nu aveam niciunul telefoane mobile, iar noi nu aveam nici fix. Sau poate nu ştiau. Dar ne primeau mereu cu braţele deschise, stăteam la poveşti până târziu în noapte, mă înghesuiam în pat cu sora şi cu verii mei şi adormeam abia spre dimineaţă.

În doar câteva ore, sora mea şi unchiul se trezeau pe furiş, cu cât mai puţin zgomot, şi plecau spre şcoala unde se desfăşura concursul. Până mă dezmeticeam eu bine, de multe ori ei erau deja înapoi. 

Spre seară porneam înapoi spre casă şi mie îmi părea rău de fiecare dată că n-am stat ceva mai mult. Cât despre rezultatul concursului? Soră-mea „marca” inevitabil cel puţin o menţiune. Mereu am crezut că dacă ar fi fost odihnită şi ar fi dormit cum trebuie, nu doar cele 3 – 4 ore chinuite, „she would have kicked ass”, pentru că expresia românească „le-ar fi arătat ălora cu adevărat ce poate” nu mi se pare suficient de cuprinzătoare. : )))

vineri, 5 aprilie 2013

Flashback


Flashback din ziua susţinerii disertaţiei, anul trecut. Lucram la prezentarea în PowerPoint, nu prea eram eu mulţumită, mi se părea că nu am timp, nu ştiam cu ce să mă îmbrac. Parcă mi-aş fi luat cămaşă, parcă nu... 

Emoţii? Da, erau şi ceva emoţii, până am ajuns pe acolo. Dar ne-am întâlnit cu toţii la facultate, am intrat în sală de parcă susţineam orice alt proiect din sesiune. Plus că le ştiam pe profesoarele din comisie încă din primii trei ani de facultate, erau printre cele mai ok. Am urmărit cu atenţie prezentările susţinute de vreo doi colegi. Erau şi câteva persoane necunoscute, printre care şi directoraşul companiei de apă din nu ştiu ce localitate pe lângă Bucureşti. Habar n-avea despre ce era vorba, lucrarea lui era clar era cumpărată sau făcută de vreun angajat. :)) 

Mai toţi am avut probleme cu PowerPoint-ul, pentru că nu ne-a trecut prin cap că pe calculatoarele de la facultate avem instalată o versiune mai veche şi evident că nu se deschideau... Noroc cu laptopul unei colege, unde rând pe rând ne-am convertit prezentările.

La un moment dat, după ce am terminat şi aşteptam să iasă restul colegilor (am fost spre sfârşit şi eram curioşi de note, normal), am decis să facem şi noi un gest frumos. Aşa că am făcut rapid o chetă şi am mers la o florărie să luăm nişte flori pentru profesoarele din comisie. Nişte buchete măricele, frumoase şi la un preţ bun, nu mai ţin minte cât. Le-am dat după ce au ieşit cu notele (să nu se considere că vrem în vreun fel să le influenţăm părerea) şi au fost chiar bucuroase, au zis că nu li s-a mai întâmplat să primească flori la examenul de disertaţie.  

Apoi am rămas în Jeg (da, pe atunci încă exista) şi-am sărbătorit că am scăpat şi de asta.

vineri, 1 februarie 2013

Urăsc când trebuie să spun “Asta nu e treaba mea”


Un job nou vine cu o serie de responsabilităţi, denumită generic fişa postului. Dar ştim cu toţii că activităţile pe care le prestăm depăşesc cu mult acele activităţi limitate care ni s-au spus fie oral, fie în scris. Uneori apare şi o exprimare de genul “şi alte sarcini desemnate pe linie ierarhică”, care poate presupune o gamă largă de evenimente conexe.

Dar dacă pe de-o parte mă bucur că task-urile sunt destul de bine explicate şi limitate, pentru a-ţi permite să-ţi faci cât mai bine “bucăţica” ta de treabă, nu mă pot bucura de ideea că asta înseamnă că de fapt informaţiile la care am eu acces sunt limitate.

Ţin minte că la primul meu loc de muncă, în primele săptămâni, eram hotărâtă să aflu cât se poate de multe despre firma din care fac parte. Şi după o cercetare destul de minuţioasă pe internet, mi-am satisfăcut parţial curiozitatea. La al doilea, încântarea a fost mai mică şi nu am mai avut aceeaşi dorinţă de a afla atât de multe. Dar acum, din nou, sunt captivată de informaţiile despre firma la care lucrez. Şi mi se pare că sunt foarte puţine cele pe care le primesc faţă de ceea ce aş vrea eu să ştiu.

Nu-mi place să fiu nevoită să spun “Nu ştiu nimic despre asta” sau “Asta nu e treaba mea”, pentru simplul motiv că mi-ar plăcea să ştiu tot.