Lasă că-mi aduci tu, am încredere!

Replica asta am auzit-o de zeci, sute de ori în copilărie, când mă trimitea mama la magazin să cumpăr ceva și mă trezeam că nu-mi ajung banii. Atunci vânzătoarea îmi dădea oricum, pentru că mă cunoștea și știa că îi voi aduce banii (de multe ori mama mă trimitea chiar atunci, chiar pentru 100 de lei vechi, pentru că nu-i plăcea ideea de a fi datoare undeva).

Dar sub nicio formă nu mă gândeam că o să aud asta în București. Și nu o dată, ci de două ori până acum. Prima dată se întâmpla astă-iarnă, când  mi-am cumpărat o helancă de la metrou, de la un tip cu tarabă. Mi-a plăcut culoarea, așa că am vrut să iau una și pentru sora mea. Dar nu-mi ajungeau banii, iar vânzătorul mi-a dat oricum și mi-a zis că e sigur că o să-i duc eu banii când mai trec pe acolo. Și i-am dus. Pentru că, la fel ca și mama, nu-mi place ideea să știu că sunt datoare undeva.

Iar a doua oară s-a întâmplat ieri, la o florărie. Am vrut să iau un buchet de flori, dar nu aveam decât 10 lei mărunt. Se întâmpla la prima oră a dimineții și nici florăreasa n-avea mărunt. Dar mi-a dat florile oricum și mi-a zis că are încredere că o să-i duc diferența.

Îmi dau seama că mai mult ca sigur e doar o strategie de marketing, ca să devin un client fidel, că nu mă aștept ca din simpla mea înfățisare să inspir încredere oamenilor. Dar parcă atinge o coardă sensibilă când îmi spune că are încredere că o să fac un anumit lucru. Și mai ales când e vorba de banii pe care îi datorez cuiva, indiferent de sumă.