joi, 25 octombrie 2012

Fericirea la 18 ani



 Ajunsă acasă, am găsit în sertarul cu amintiri ceva ce vrea să pară un jurnal, de pe când aveam doar 18 ani. Rândurile de mai jos sunt copiate de acolo, așa că le-am lăsat, fără modificări, fără să elimin repetiții deranjante. Sunt doar eu, cea de acum șase ani și modul în care înțelegeam fericirea.

“Sunt fericită , doar că uneori uit lucru acesta. Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că gândesc, pentru că iubesc. Pentru că simt, pentru că îmi pun întrebări, pentru că aștept răspunsuri. Pentru că am voință, visuri, idealuri, pentru că pot să vorbesc, să râd, să plâng, să mă mișc, să văd. Pentru că am o familie care mă iubește, profesori care mă apreciază, prieteni care mă respectă. Pentru că pot să merg prin ploaie vara, să urc pe munte, să ma joc în zăpadă iarna, să citesc, să scriu, să cânt (chiar dacă n-am voce sau ureche muzicală). Sunt fericită pentru că am un întreg univers de descoperit, o lume care mă așteaptă, un drum de găsit.

Sunt fericită pentru că am un acoperiș asupra capului, pentru că nu trebuie să-mi fac griji pentru ziua de mâine, pentru că loviturile vieții vin în doze mici și nu reușesc astfel să te doboare, doar să te facă mai puternic.

Sunt fericită pentru că sunt destul de deșteaptă să-mi dau seama că fericirea nu e veșnică, așa că încerc să mă bucur de ea cât durează. Pentru că sunt optimistă și pesimistă în același timp, sunt bună și rea în același timp,  cred și nu cred în același timp, am și nu am speranță în același timp.

Sunt fericită că am incertitudini și întrebări, ele mă fac să mă trezesc în fiecare dimineață.

Un comentariu:

  1. Foarte frumos ai scris!
    Erai destul de matura la 18 ani sa iti dai seama de toate astea!
    Nu multi realizeaza aceste lucruri, poate doar dupa ce le pierd:(

    RăspundețiȘtergere