Talentul de povestitor

Mă amuzam zilele trecute cu sora mea, amintindu-ne cum se enerva de fiecare dată când mă ruga să-i povestesc ceva. Ceva-ul ăla putea fi o carte, un serial, un film, o întâmplare, orice. Cât avea cartea? 200 de pagini? Eu o repovesteam în 250. Cât avea serialul? 50 de minute? Mie îmi lua cel puţin o oră să-l povestesc. Şi tot aşa.

Pentru că nu prea înţelegeam ideea de rezumat. Cum adică să rezumi ceva? Totul e important. Şi decorul, şi limbajul non-verbal, şi ceea ce se spune, şi toate reacţiile personajelor etc. Cel puţin aşa mi se părea atunci. Şi multă vreme am avut de furcă cu asta.

Plus că eu încercam să o fac să înţeleagă şi anumite relaţii mai vechi, povestind ceva şi mai vechi (am aflat mai târziu că eu ofeream de fapt informaţii de background :))) ). Ea mă întrerupea exasperată, voia doar esenţialul, pe care eu nu i-l puteam oferi decât după ce divagam foarte mult şi ea îşi pierdea orice interes asupra subiectului.

Asta nu mă oprea pe mine totuşi, dacă ea ţipa să tac, eu ţipam şi mai tare continuându-mi povestirea. :))) Pe măsură ce am crescut, situaţia s-a inversat la 180 de grade. De fapt, în facultate aveam bătăi de cap să dezvolt lead-ul unei ştiri. După ce spuneam cine, ce, când, unde, cum a făcut şi eventual de ce a făcut lucrul respectiv, mi se părea că nu mai are rost să spun altceva. Pentru mine, ştirile ideale aveau un paragraf. Două, dacă aveam şi ceva informaţii de background. :D

Acum ştiu să fac un rezumat. Cel puţin aşa cred.

Comentarii