marți, 16 august 2011

De ce iubesc Bucureştiul

Prin Bucureşti am călcat prima oara cândva prin 2003 – 2004, după ce m-am rugat îndelung de soră-mea să mă ia în vizită. Strânsesem ceva bănuţi de o groază de timp şi de-abia aşteptam să-i sparg pe hăinuţe şi cărti de la anticariat.
Doamne, cât mai citeam pe vremea aia... Zeci şi zeci de volume, nu mă mai săturam de ele. Acum... cu greu îmi rup 10 – 15 minute pe seară să văd ce mai face Hans Castorp în „Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann.

Am stat cu nasul lipit de geamul microbuzului tot drumul, să nu pierd nimic. Zâmbesc acum când îmi amintesc, n-am ce pierde, în afară de două grădini cu muuulţi pitici coloraţi. Sunt frumoşi. : )
Când am coborât la Gara de Nord eram suspect de tăcută. Făceam doar ochii mari. Nu m-au speriat nici aurolacii murdari cu pungi şi mai murdare, nu m-a speriat nici mulţimea de oameni ce părea să se grăbească spre acceaşi direcţie necunoscută, nici metroul, nici toate lucrurile urâte pe care le auzisem despre Bucureşti.
Nici nu pot spune că mi-a plăcut. La plecare i-am zis soră-mii că nu înţeleg de ce îi place atât de mult oraşul, nu e nimic deosebit. A rămas dezamăgită.

Am fost apoi din nou poate după vreun an. Cele 3-4 zile petrecute aici au trecut imediat. De data asta am stat în cămin, în Kogălniceanu, soră-mea nu mai stătea de vreme bună în gazdă. Cineva a crezut că sunt studentă, am fost cea mai fericită.
Zilele alea am stat mai mult singură, prinsesem un obicei să merg pe jos de la cămin până la Universitate, în pasaj. Era o Mecca pentru mine acel pasaj, o să-l regret toată viaţă. Părerea mea e că acolo găseai tot ce voiai: de la Mc la bancomate, de la anticariate la magazine de bijuterii, de la xerox-uri la cafenele. Absolut orice. Mă pierdeam cu orele în atmosfera aia de subteran şi clipeam uimită când ieşeam şi vedeam că afară e cald şi lumină.

Apoi porneam înapoi spre cămin, cu plasa plină cu cărţi. Uneori mă opream prin Cişmigiu, răsfoiam câteva pagini dintr-o carte, mă uitam zâmbind la păsări, la copaci, la oameni. Undeva în spatele curţii căminului era o gogoşerie. Acolo am mâncat cele mai bune gogoşi, mari şi pufoase, pline de zahăr. Seara stăteam în părculeţul din curtea căminului şi mă gândeam: „În câţiva ani asta va fi viaţa mea”.

Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de Bucureşti.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu