Moş Vasile şi motanul


Moş Vasile îl are pe Tomiţă de patru ani. Doarme cu el în pat, îl urechează dacă se suie pe masă (şi tot degeaba), îi spune să nu mănânce porumbeii vecinilor (că altfel o păţeşte), iar Tomiţă îl ascultă. Ba îi şi răspunde, prin miorlăituri prelungi.

Ce au de împărţit un bătrân de 70 de ani şi un motan de patru ani? Ehe, destule. Numai ei ştiu prin câte au trecut împreună. Mănâncă amândoi, dacă sunt bolnavi se îngrijesc unul pe celălalt. Ba mai mult, până şi în vacanţe tot nedespărţiţi sunt.

A suferit cândva moşneagul, când Tomiţă al lui n-a venit vreo cinci zile acasă. „Îl prinsese un vecin, îl ţinea închis. Om cu suflet rău. L-am auzit eu plângând pe Tomiţă, voia să vină acasă. M-am dus la el, i-am zis „Ce ţi-a făcut, bre, bietul animal?” Ţi-l plătesc, îţi dau o sută de euro pe el, numa’ dă-mi-l înapoi”. Şi i l-a dat, fără să-i ia banii. Îi era drag şi omului, de-aia voia să îl oprească.

Are bani moşul din povestea noastră. A fost mare faianţar la vremea lui. Şi-acum mai face câte o lucrare, când e vremea mai bună. Pensia lui de 10 milioane îi e suficientă să satisfacă dorinţele culinare ale lui şi ale prietenului său mustăcios, ba chiar să se şi plimbe.

Păi n-au fost ei vara trecută 10 zile la Năvodari? Au fost, şi-au găsit gazdă şi au ieşit pe plajă. Au venit două femei frumoase la ei, îl voiau şi ele pe Tomiţă. I-a zis el uneia, „domniţă, fără supărare, eu nu-l schimb pe Tomiţă al meu nici măcar pentru matale”. Şi nu s-a supărat, a râs şi i-a invitat pe cei doi la masă. Au ieşit la restaurant, unde bătrândelul nostru a băut mai mult decât era cazul şi a început să danseze de zor, cu motanul cocoţat pe umăr.

Stă supărat bătrânul, a pierdut trenul şi nu are cu ce ajunge acasă până dimineaţa. Se gândeşte tot la Tomiţă, la ce supărat o să fie că nu i se întoarce prietenul. Şi o să-i fie foame, şi n-o să aibă cine să-i dea de mâncare. Moşul are traista plină, după cumpăraturi a întârziat, i-a luat tacâmuri şi bobiţe lui Tomiţă, dar trenul n-a ştiut să stea să îl aştepte.

„Acum, eu o să mă descurc, îmi iau o sticlă de vin, mâncare am destulă şi stau aici până dimineaţă. Dar bieeetul meu Tomiţă, ce-o fi crezând el, că nu mai vin la el?”
Îi păzesc câteva minute bagajele, dar „el n-are nimic de împărţit cu nimeni, aşa că n-are cine să vină la bagajele lui”. Se întoarce cu o cafea şi cu o sticlă de ţuică ascunsă în sân. N-a luat vin, că era sticlă mare şi se îmbăta. A luat-o mai mult ca să se încălzească. Dar ce, ăsta-i frig? Păi când era el pe vremea războiului la Orşova...

Dar asta e deja o altă poveste şi trebuie să prin trenul...

Comentarii

  1. Ce frumos e motanul (iar mie, in general, nu prea imi plac pisicile, dar Tomita...) :)Bv pentru blog, sa-ti "traiasca" ;) Codruta

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu