Am fost la multe
olimpiade şcolare la viaţa mea. Poate chiar prea multe. Etapa judeţeană pentru
Prahova se desfăşoară la Ploieşti, undeva de pe la ora 9 – 10. Şi uram din tot
sufletul să mă trezesc sâmbăta cu noaptea în cap, să merg până în faţa
primăriei unde ne aştepta microbuzul cu care cei la şcoală aranjaseră
transportul. Nici măcar cele trei zile libere de dinainte nu reuşeau să-mi
îmblânzească sentimentele.
Aşa că postarea
asta nu e despre drumul pe care îl făceam când mergeam eu la vreo olimpiadă, ci
despre cel când mergea sora mea. Pentru că pe vremea ei (hai, bine, sunt doar
şase ani diferenţă de vârstă între noi două, nu o veşnicie : )) ) fiecare se
ducea cum putea, îşi rezolva cu transportul.
Aşa că drumul ei
la Ploieşti era de fapt prilej de mini-excursie pentru toată familia. Plecam de
vineri seară cu trenul şi mergeam la unul din fraţii tatei, la care rămâneam
peste noapte. Nu ştiu ce vârstă să fi avut, până în 10 ani oricum. Dar ţin
minte şi acum senzaţia aia de parcă era sărbătoare, mersul pe jos până la tren,
uneori îngheţata sau gogoaşa de pe drum, negocierea invariabilă pe care o
duceau ai mei cu naşul pentru că mie nu îmi luau niciodată bilet („E mică, stă
la noi în braţe dacă se aglomerează”). Şi sentimentul acela că lăsam ceva în
urmă. Priveam câmpul, casele cum se smulg din câmpul meu vizual, de parcă ele
forţau schimbarea peisajului, nu trenul.
Nu ştiu de unde
ştiau rudele noastre că venim în vizită, că pe vremea aia nu aveam niciunul
telefoane mobile, iar noi nu aveam nici fix. Sau poate nu ştiau. Dar ne primeau
mereu cu braţele deschise, stăteam la poveşti până târziu în noapte, mă
înghesuiam în pat cu sora şi cu verii mei şi adormeam abia spre dimineaţă.
În doar câteva
ore, sora mea şi unchiul se trezeau pe furiş, cu cât mai puţin zgomot, şi
plecau spre şcoala unde se desfăşura concursul. Până mă dezmeticeam eu bine, de
multe ori ei erau deja înapoi.
Spre seară
porneam înapoi spre casă şi mie îmi părea rău de fiecare dată că n-am stat ceva
mai mult. Cât despre rezultatul concursului? Soră-mea „marca” inevitabil cel
puţin o menţiune. Mereu am crezut că dacă ar fi fost odihnită şi ar fi dormit
cum trebuie, nu doar cele 3 – 4 ore chinuite, „she would have kicked ass”,
pentru că expresia românească „le-ar fi arătat ălora cu adevărat ce poate” nu
mi se pare suficient de cuprinzătoare. : )))
Comentarii
Trimiteți un comentariu