marți, 9 aprilie 2013

Drumul spre olimpiadă



Am fost la multe olimpiade şcolare la viaţa mea. Poate chiar prea multe. Etapa judeţeană pentru Prahova se desfăşoară la Ploieşti, undeva de pe la ora 9 – 10. Şi uram din tot sufletul să mă trezesc sâmbăta cu noaptea în cap, să merg până în faţa primăriei unde ne aştepta microbuzul cu care cei la şcoală aranjaseră transportul. Nici măcar cele trei zile libere de dinainte nu reuşeau să-mi îmblânzească sentimentele. 

Aşa că postarea asta nu e despre drumul pe care îl făceam când mergeam eu la vreo olimpiadă, ci despre cel când mergea sora mea. Pentru că pe vremea ei (hai, bine, sunt doar şase ani diferenţă de vârstă între noi două, nu o veşnicie : )) ) fiecare se ducea cum putea, îşi rezolva cu transportul.

Aşa că drumul ei la Ploieşti era de fapt prilej de mini-excursie pentru toată familia. Plecam de vineri seară cu trenul şi mergeam la unul din fraţii tatei, la care rămâneam peste noapte. Nu ştiu ce vârstă să fi avut, până în 10 ani oricum. Dar ţin minte şi acum senzaţia aia de parcă era sărbătoare, mersul pe jos până la tren, uneori îngheţata sau gogoaşa de pe drum, negocierea invariabilă pe care o duceau ai mei cu naşul pentru că mie nu îmi luau niciodată bilet („E mică, stă la noi în braţe dacă se aglomerează”). Şi sentimentul acela că lăsam ceva în urmă. Priveam câmpul, casele cum se smulg din câmpul meu vizual, de parcă ele forţau schimbarea peisajului, nu trenul. 

Nu ştiu de unde ştiau rudele noastre că venim în vizită, că pe vremea aia nu aveam niciunul telefoane mobile, iar noi nu aveam nici fix. Sau poate nu ştiau. Dar ne primeau mereu cu braţele deschise, stăteam la poveşti până târziu în noapte, mă înghesuiam în pat cu sora şi cu verii mei şi adormeam abia spre dimineaţă.

În doar câteva ore, sora mea şi unchiul se trezeau pe furiş, cu cât mai puţin zgomot, şi plecau spre şcoala unde se desfăşura concursul. Până mă dezmeticeam eu bine, de multe ori ei erau deja înapoi. 

Spre seară porneam înapoi spre casă şi mie îmi părea rău de fiecare dată că n-am stat ceva mai mult. Cât despre rezultatul concursului? Soră-mea „marca” inevitabil cel puţin o menţiune. Mereu am crezut că dacă ar fi fost odihnită şi ar fi dormit cum trebuie, nu doar cele 3 – 4 ore chinuite, „she would have kicked ass”, pentru că expresia românească „le-ar fi arătat ălora cu adevărat ce poate” nu mi se pare suficient de cuprinzătoare. : )))

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu