luni, 14 ianuarie 2013

Jeg-ul amintirilor mele

Citesc din ce în ce mai des că este foarte posibil ca Jeg-ul să se închidă. Acesta este doar unul dintre articolele în care oamenii care au călcat nu o dată pragul micului local aflat în curtea Politehnicii (pentru cei care nu ştiu, adică acolo unde se află Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, că altfel ce treabă aş avea eu cu Politehica?) vorbesc cu drag despre amintirile care le-au rămas de-acolo.

Normal, nici eu nu sunt străină de doza de nostalgie pe care mi-ar lăsa-o să ştiu că nu mai există Jeg. Cinci ani de zile am tocit băncile sau scaunele (în funcţie de sezon) şi mi-am tocit coatele la mesele localului, cel mai adesea afară pe terasă, chiar şi când începea să fie mai frig. Iarna însă ne forţa de fiecare dată să ne izolăm înăuntru, mulţi inşi înghesuiţi la mese de lemn la care ar sta lejer maxim şase persoane. În fum, în zgomotul de fundal care adesea ne făcea să auzim doar pe jumătate spusele celoralţi. Nu conta că ajungeam acasă mirosind de parcă aş fi stat într-o afumătoare.

La început, neiniţiaţii se amuzau când mă auzeau vorbind la telefon cu vreo colegă de facultate: "Ne vedem în Jeg,da?" şi urma inevitabilul: "Unde, măh?". S-au obişnuit până la urmă. Şi ne-am obişnuit şi noi să bifăm prezenţa în Jeg aproape mai ceva ca prezenţa la orele de curs. Şi cum să nu faci asta, când o cafea era 1,5 lei (s-a făcut mai apoi 2), un suc 3,5 lei, o bere vreo 4 lei, iar Corido (atunci când deja mă răsfăţam) vreo 6 lei? Cu vreo 20 de lei îţi asigurai câteva ore bune de conversaţie, fără să ai paharul din faţa ta gol.

Cândva prin anul al treilea, la cursul de PR Online, Jeg-ul era sala de curs. Nici nu avea cum să fie altfel, când la prima oră a dimineţii veneau maxim cinci persoane care aveau nevoie rapid de doza zilnică de cofeină. Proful ne făcea mereu cinste cu cafeaua mai mult decât necesară la ora aia şi vorbeam vrute şi nevrute (să ne înţelegem, în mare parte cu referire la curs, cu vreun laptop în faţă, ne dădea şi teme) şi era unul dintre puţinele cursuri de care îmi părea rău că se termină. Şi cu alţi profi am mai trecut ocazional prin Jeg, pentru socializarea mai mult decât necesară. Nici când eram la master nu prea pierdeam vreo ocazie de a mă opri măcar o jumătate de oră la o cafea.

Un lucru specific Jeg-ului e că este întotdeauna plin. Indiferent de vreme, de perioadă a anului, de sezon, te simţi norocos dacă ocheşti repede o masă liberă. Şi ca un făcut, toaleta este mai mereu închisă (lăsată să se usuce, pentru că tocmai au făcut curat) fix când ai tu nevoie, lucru evidenţiat prin coada unei mături sau a unui mop ce parcă strigă "Pe aici nu se trece!".

Oferta nu e prea bogată şi nici nu mă pot lăuda că am încercat prea multe din preparatele cu denumiri amuzante. Dar dacă vrei să mănânci ceva, primeşti un bon de comandă şi ţi se spune după cât timp să revii, apoi îţi primeşti mâncarea în farfurie de unică folosinţă, alături de tacâmuri, evident, tot de unică folosinţă. Dar hai să fim serioşi, la ce preţuri sunt de unde pretenţia de tacâmuri normale?

Era cât pe ce să-l uit pe Tomiţă, celebrul motan cu pagină de Facebook, care e mai stăpân acolo decât proprietarul. Doarme pe calorifere sau prin braţele vreunei studente, se întinde leneş, vine la mângâieri dacă are chef, iar dacă nu se plimbă alene printre mese.

Sunt multe localuri în care am fost prin studenţie, dar de Jeg mi-ar părea cel mai rău să se închidă. Există şi o petiţie care poată fi semnată în încercarea de a opri acest lucru. Eu am semnat-o de foarte multă vreme.

Un comentariu:

  1. Bun articol. Nici eu nu vreau sa se inchida jegul. Nu am fost student p-acolo, dar am ajuns in jeg. E celebru in tot bucurestiul :)

    Salutari :)

    RăspundețiȘtergere