Colega de apartament

De câteva săptămâni am o nouă colegă de apartament. E mare, zgomotoasă, sforăie şi lasă păr peste tot. A fost nevoită să se mute, iar acum ne luptăm dimineaţa sau seara pe baie. Încerc mereu s-o conving să mă lase puţin şi pe mine, că doar ea a fost toată ziua acasă, a avut timp destul.

Uneori se uită cu nişte ochi mici şi adormiţi la mine, de parcă mă întreabă: "Da' tu ce mai vrei?" şi întotdeauna face un zgomot teribil când ajung acasă. Se linişteşte apoi, iar după ce răsuflă cu greu de câteva ori, se lipeşte uşor de mine şi îşi ridică capul să o mângâi. Şi stă aşa un minut sau două, după care mă ignoră complet restul serii. Mai nou, uneori dacă am uşa la cameră deschisă vine în dreptul uşii şi mă priveşte. Dacă îi zic: "Hai, vino!" intră dând fericită din coadă pentru o porţie suplimentară de mângâieri.

Se teme însă de aspirator. Se dă cuminte la o parte de fiecare dată când vreau să fac curăţenie. Şi e o pofticioasă ceva de speriat. Deşi ea are mai mereu castronelul plin cu mâncare şi nimeni nu râvneşte la porţia ei, ea mă priveşte cu ochi mari şi salivează de fiecare dată când mă vede cu farfuria cu mâncare, chiar dacă am doar fructe acolo.

Leneveşte toată ziua şi toată noaptea, întinsă cât e ea de mare, de cele mai multe ori în puncte strategice, în uşă sau pe hol, cât să nu poţi să o ocoleşti decât cu mare grijă. Plus că e ca o femeie curioasă, trebuie să scoată ea capul prima pe uşă de fiecare dată când vine cineva în vizită, să vadă ea repede cine a venit. E cea mai fericită când aude "Hai afară!" sau când e lăsată să intre în camere. Simte că e cineva la uşă înainte ca persoana respectivă să apuce să sune şi se agită, se ridică în două labe, latră furios, de parcă ar zice: "Hoţul! Stai că te apăr eu!". Şi e cuminte şi blândă, în ciuda aparenţelor.