M-am înarmat cu o
tonă de răbdare și cu două cărți (despre care voi povesti în postări viitoare)
pentru de departe cea mai lungă călătorie din viața mea – un drum de peste 20
de ore până la Kușadasi (de fapt, după cum au ținut turcii să ne sublinieze – Kușadasî).
Am străbătut peste 1.100 de kilometri, am stat zeci bune de minute la coada din
vama turcească, unde țânțarii nu numai că ne-au dat târcoale, dar s-au și
hrănit copios.
Am străbătut apoi
strâmtoarea Dardanele pentru a ajunge în partea asiatică a Turciei, unde
hotelul la care făcusem rezervare ne aștepta. Și în cele din urmă am ajuns. Ce
m-a uimit destul de mult a fost să văd steagurile turcești cu sutele, peste
tot. Ca și reguli, ni s-a atras atenția că la ei pietonii n-au prioritate pe
trecerea de pietoni (și apropo, la ei culoarea galbenă a semaforului urmează
după cea roșie, nu după cea verde, ca la noi) și ca nu cumva să-l jignim pe Atatürk,
conducătorul lor care a înființat Turcia modernă (și care printre altele a
acordat drepturi femeilor și le-a dat locuitorilor țării nume de familie).
Maidanezii
turcești sunt de fapt pisicile. Am văzut zeci de mâțe, pe garduri, lângă ghene,
printre ruine, oriune. Și am numărat pe degetele de la o mână numărul de câini.
Și pe cel de cerșetori.
Am văzut de departe
cea mai frumoasă și curată mare – Marea Egee (bine, de fapt e și a doua pe care
o văd, după Marea Neagră), care din păcate cam duce lipsă de plaje. Soare am
avut din plin, nu degeaba Insula Păsării (traducerea numelui stațiunii) este
renumită că are 300 de zile însorite pe an.
Bazarul e un alt
element tipic turcesc, la fel ca și negocierea. Nu poți să te apropii de
tarabele răspândite pretutindeni fără a fi agasat din toate direcțiile de
cineva care încearcă să-ți vândă un lucru de care nu ai nici cea mai mică
nevoie. Plus că prețurile de la care încep de cele mai multe ori negocierile
sunt sume colosale, în ciuda renumelui că în Turcia găsești lucruri ieftine.
Dacă ai noroc, dai de un vânzător care rupe ceva română. Dar și dacă nu, cei
mai mulți știu să zică un „Ce faci, prietene?” sau un „Ce faci, fată?”, precum și Hagi, Popescu,
Lucescu. Ba chiar cineva ne-a zis că Gigi Becali e cam nebun. Nu pot spune însă
că negocierea este pe placul meu, așa că am petrecut destul de puțin timp pe
acolo.
Ca și excursii, o vizită la ruinele orașului Efes ne-au dus
în atmosfera de acum câteva mii de ani, de pe vremea grecilor, cu temple
închinate zeilor, cu latrine comune, cu băile publice, cu casa de toleranță ce
avea un pasaj de legătură cu biblioteca orașului (deștepti oamenii, știau ei ce
știau), precum și cu imensul amfiteatru, unde la începuturi se jucau piese de
teatru, ca mai apoi să se tranforme în scena luptelor cu gladiatori pe vremea
romanilor.
În plus, pentru pitorescul călătoriei, o plimbare cu
vaporașul nu putea lipsi din peisaj. A fost o ocazie de a vedea ce mult
apreciază turcii muzica românească. Astfel, deși departe de casă, am ascultat
Inna, dar și O-Zone sau Loredana.
Ca și specialități, nu trebuie ratate baclavaua, ayran-ul,
precum și cafeaua turcească. Am avut însă mari dificultăți de a găsi o shaorma,
așa ca la noi. Legumele, condimentele și fructele confiate sunt însă nelipsite
de pe mesele turcești.
Străzile aflate în pantă sunt urcate cu greu de turiștii
care se plimbă agale de-a lungul orașului, în căutare de umbră sau de un loc de
luat masa. Nu la fel putem spune despre localnici, care cumva reușesc să se
cațere pe străzi, cu mopede ce par a se dezmembra la primul vânt mai puternic
sau cu dubițe aflate în aceeași stare jalnică.
Comentarii
Trimiteți un comentariu